Se zice că, la începuturi, după ce titanul Prometeu i-a făcut pe oameni, aceștia aveau putința să-și vadă moartea proprie cum se apropie treptat de fiecare dintre ei, chiar cu ceva timp înainte ca ea să-i apuce și să-i tragă în neființă. Era o catastrofă: din momentul cînd își vedeau moartea cu ochii, se purtau ca și paralizați, nemaifăcînd nimic, deoarece aveau sentimentul că nimic nu mai contează. Vegetau, fără chef de orice, cîteva ore sau zile și, practic, mureau înainte de a muri. Dar chiar și înainte de a-și vedea moartea cu ochii, nu se preocupau decît s-o descopere cît mai din timp și mai precis, mai ales că fiecare om își avea moartea proprie, cu o înfățișare aparte, ea nefiind așa ușor de deosebit de un om, un copac, un nor sau o pasăre. Se uitau la cer, printre nori, examinau îngrijorați pădurile și cîmpiile. Dormeau prost, fiindcă se trezeau des, ca să vadă dacă nu cumva moartea sosise și îi aștepta din umbră. Dacă auzeau în spate un zgomot neașteptat, tresăreau și priveau cu toată atenția: era un vecin, un cîine sau era moartea, pîndind printre copaci? Făceau socoteli și conjecturi, pentru a ghici cînd are să vină și cum avea să arate – sub forma unui om sau a unui animal, iar dacă om, oare bărbat sau femeie? Creșteau pe lîngă casă unele păsări, precum sturzi și ciori, sau animale, precum șoareci și arici, toate complet nefolositoare sau chiar dăunătoare economic, despre care credeau – nejustificat – că au capacitatea de a simți moartea oamenilor, înainte ca aceștia s-o poată vedea. Pe scurt, societatea, economia, viețile lor erau complet ruinate, deoarece nu mai făceau nimic altceva decît fie să caute să-și vadă moartea, fie să moară curînd după ce o văzuseră.
Atunci Zeus (după ce l-a certat pe Prometeu pentru necaracteristica lui lipsă de prevedere (Prometheus înseamnă „prevăzătorul”) a găsit cu cale să se îndure de neamul omenesc. Nu era numai compasiune, ci și pragmatism sănătos: zeii observaseră că oamenii, avînd îndeletnicirea asta de a-și vedea moartea, nu mai aveau timp și chef să le aducă sacrificii. A hotărît deci că, din acel moment, nimeni nu-și va mai putea vedea moartea cu ochii. Neștiind (și neputînd în nici un chip ghici) dacă vor muri peste o oră, peste un an sau peste douăzeci de ani, de acum înainte oamenii urmau să considere că-și vor putea amîna mereu sfîrșitul. Mai mult, spre a-i amăgi și mai bine, Zeus a decis să-i facă mereu nemulțumiți cu o limitare a vieții lor, chiar și dacă ar trăi două sute de ani, convinși în sinea lor că merită să trăiască fie și un an peste cei două sute, ba că, la drept vorbind, ar merita să trăiască o veșnicie.
Și uite așa, oamenii au devenit inventivi și creatori, pentru că s-au putut preocupa de multe alte lucruri, uitînd, de cele mai multe ori, că moartea, ca și pînă atunci, de fapt le dădea tîrcoale. Doar că, nemaivăzînd-o, fiecare era convins, pînă în ceasul din urmă, că a lui cel puțin nici nu există.
Cît despre expresia „a-și vedea moartea cu ochii”, de atunci ea a devenit o simplă metaforă.
.jpg)
