Nu există multe studii despre pedagogiile colective. Despre pedagogia individului, a copilului și tînărului în special, s-a scris și se mai scrie enorm, dar despre pedagogia colectivităților, a națiunilor, de pildă, s-a scris puțin. Tema este obscură, poate, și de aceea greu de abordat. Cred că spiritul (post)modernității noastre este așa alcătuit că asemenea teme, care au poate un caracter prea metafizic, prea speculativ, care cer o anumită inspirație și un fel de „ridicare deasupra”, sînt deliberat ocolite. Azi, istoricii nu vor să vorbească mult despre asemenea lucruri, ci despre detalii; nu se mai avîntă spre temele filozofiei istoriei, ci se bagă în minuțioase cercetări socio-politice, uneori economice, alteori militare, ale unor perioade înguste sau ale unor spații mici. Așa că nu prea știm ce ne învață istoria noastră, de fapt. Ce lecții primim de la cei de dinaintea noastră?
Lui Cicero i se atribuie vorba „Historia est magistra vitae” – istoria este învățătorul vietii. În realitate, vorba este o pastișă simplificatoare. Cicero e mult mai subtil. În De oratore, Cicero zice așa: „Prin ce altă voce decît cea a oratorului devine istoria nemuritoare, ca mărturie a timpului, lumină a adevărului, mărturie a vieții, vestitoare a trecutului, dînd viață memoriei, ca învățătoare a vieții?”. Așadar, istoria e învățătoare a vieții numai prin vocea oratorului, adică doar povestită. Iar istoria povestită, cum știm și cum știa și Cicero, depinde decisiv de gura care o povestește. Istoria e vie, deci e „un învățător” doar prin rostire/povestire. Niciodată istoria nu este invocată doar așa, spre pură informare. Că se povestește în banalele ore de istorie din gimnazii prin manuale mai mult sau mai puțin reușite sau că se dezbate la cele mai înalte cote academice în colocvii magisteriale, istoria se invocă pentru a spune ceva dincolo de faptele și conjuncturile pe care le amintește, iar vocea care o rostește o marchează decisiv tocmai prin această subîntinsă intenție. Așadar, pentru ca istoria să fie un învățător, ea are nevoie de un învățător.
Eu cred că analogia dintre pedagogia individului și pedagogia comunității nu este deloc greșită, deși e evident că anumite precauții trebuie avute în vedere. Din punctul meu de vedere, cînd vorbim despre ceea ce educația trebuie să facă din om există două moduri de a educa, ambele identificate precis la finele secolului al XVIII-lea. O să mă iertați că nu vin cu pedagogi și psihopedagogi de azi, dar așa cred eu, că marile intuiții ale celor vechi deschid drumuri cu mult mai directe spre adevăr decît studiile celor de azi. O limită de încredere pe care, sper, o veți ierta.
Așadar, primul autor la care mă voi referi este Immanuel Kant. Tratatul de pedagogie a apărut, e drept, în 1803, dar este o cărțulie postumă, compilată de elevii săi din cursurile sale, deci ideile ei vin din veacul anterior. Acolo, Kant zice așa: copiii nu trebuie educați avînd în vedere datele concrete ale societății în care trăiesc, ci avînd în vedere trăsăturile ideale ale societății. Știu, asta aruncă în aer toată pedagogia pe care o urmărim asiduu, adică cea cu „abilități și competențe”, cea cu „pregătim pentru piața muncii”, cea cu „să învățăm numai ceea ce e util”, unde ceea ce e util variază dramatic de la un părinte isteric la altul. Dar să vedem de ce spune Kant asta. Pentru el, educația nu înseamnă informare, ci formare – așadar, informezi copilul despre lumea în care trăiește, dar îl formezi însămînțînd în sufletul lui proiectul ideal al societății, îi însămînțezi în suflet lumea cum ar trebui să fie. Dacă te limitezi la livrarea și formarea copilului după datele lumii reale, existente, atunci nu ai nici o șansă să speri de la acest copil că va încerca schimbarea lumii în bine. Lucrul în lumea reală cu mintea spre lumea ideală i se părea lui Kant cea mai bună variantă de om. Pericolul în acest caz, desigur, este acela de a disprețui lumea reală, de a-i disprețui pe cei care trăiesc cu totul în ea și numai în ea.
Al doilea model este cel al lui Jean-Jacques Rousseau. El pledează pentru educația prin experiență, pentru educația în conexiune directă, nemijlocită, cu natura. Rousseau zice că există în oameni două impulsuri fundamentale: l’amour de soi-même și l’amour-propre. Primul ar fi o predispoziție naturală, o autoprețuire care întemeiază instinctul de supraviețuire și care, zice Rousseau undeva, dacă este dirijat prin rațiune și temperat cu milă (cu empatie ar fi zis Rousseau, dacă ar fi existat cuvîntul), generează virtutea și e sursa „sensibilității pozitive”. Al doilea este o predispoziție socială, se manifestă prin faptul că omul simte nevoia să facă mereu caz de el însuși, generează orgoliul, invidia, sentimentul de competiție, iritarea și nemulțumirea perpetuă, în fine, tot ce e rău în oameni, „sensibilitatea negativă”. L’amour-propre ar fi, așadar, o exagerată autoprețuire proiectată în lumea factice care ne absoarbe și ne înrăiește pentru nimic. Educația, pe cale de consecință, trebuie să vizeze consolidarea „amorului de sine însuși” în limitele rațiunii și milei, dar și să prevină instalarea „amorului propriu”. Cum se face asta? Rousseau crede că prin contactul nemijlocit și continuu cu natura, prin descoperirea sensului pedagogic pe care natura îl poate avea pentru om.
Nu o să întreb, așa cum, poate, vă așteptați, care vi se pare preferabilă: versiunea Kant (educația întru ideal) sau versiunea Rousseau (educația întru natură)? Răspunsul înțelept și comod este „amîndouă”. Dar asta ar presupune că ne socotim mai înțelepți decît Kant și Rousseau, ceea ce nu e bine. Așa că nu întreb. Însă voi reține că, în cele din urmă, e vorba despre prețuire: cît de mult se prețuiește omul pe sine, cît de mult prețuiește lumea în care trăiește, cît îi prețuiește pe ceilalți?
Transferînd discuția de la individ la națiune, aș spune că pedagogia se reduce, de fapt, la învățarea corectei autoprețuiri colective. E posibilă sau nu, n-are importanță. Important este să ne așezăm sănătos în problemă, adică să avem „l’amour de nous-mêmes” fără să cădem în „l’amour-propre”. Cum putem face asta? Paradoxal, răspunsul nu e în natură, ci în ideal. Perpetuînd un obiectiv ideal, ținînd mereu în minte cum anume trebuie să fim și marcînd lucid diferența față de cum sîntem. Calea de la cum sîntem la cum trebuie să fim este de aflat; cum sîntem și cum ar trebui să fim este de învățat. Cum sîntem și cum ar trebui să fim învățăm din istorie. Iar calea de la una la cealaltă, exercițiul deplin al amorului de noi înșine fără amor propriu, se află numai făcînd istorie.
