Putere și vulnerabilitate la FITPTI (II)

Realitatea relațiilor din ziua de astăzi, așteptările și presiunile care există din exterior și măștile pe care le purtăm de multe ori au fost subiectul.

„Să ne închipuim că, odată cu zgomotul roților, mințile noastre aprind gînduri ce devin povești, iar fiecare pasager se transformă într-un personaj. Atunci ne va încerca o întrebare: ce-ar fi dacă gîndurile noastre s-ar auzi?” Găsesc acestă frază într-un plic fixat pe spătarul unui scaun de tramvai din Iași. Mijlocul de transport nu este unul obișnuit, ci unul care aniversează 75 de ani de existență a Teatrului pentru Copii și Tineret „Luceafărul”, iar scaunul meu este, de fapt, cel al unui spectator de teatru. Tramvaiul gîndurilor, scris și regizat de Cristi Avram, este un spectacol care s-a jucat, în cadrul Festivalului Internațional de Teatru pentru Publicul Tînăr Iași, cu tema „Putere și vulnerabilitate”, chiar în tramvai. Pasagerii au avut ocazia să fie ei înșiși actori, să dea replica, să-și asculte gîndurile cu voce tare, în această nouă formă de spectacol a cărei premieră a avut loc în festival, dar care se dorește a fi păstrată în continuare în repertoriul teatrului.

Tot între evenimentele care au scos spectatorul din sala de teatru la FITPTI au fost cele care țin de arta stradală – joc, dans, jonglerie, pantomimă, comedie verbală sau mută. Pe scurt, un fel de petrecere, dar una care a doborît recorduri. Victor Rubilar, de loc din Argentina, dar călător în întreaga lume de peste douăzeci de ani, a intrat de mai multe ori în Cartea Recordurilor pentru un „dans al fotbalului”, la categorii la care nu v-ați fi gîndit: cele mai multe rotiri ale mingii de fotbal de la o tîmplă la alta (67), rotiri consecutive de-a lungul frunții (581) sau cea mai mare distanță parcursă ținînd o minge de fotbal în echilibru pe frunte (278 de metri). La Iași, nu a dorit să se prezinte publicului în foaierul Teatrului „Luceafărul”, deși afară era frig și putea reîncepe ploaia în orice moment. A făcut o demonstrație a unui alt record mondial pe care-l deține, cel al celor mai multe mingi de fotbal jonglate, afară, pe esplanadă, acolo unde avea destul spațiu pentru a-și face numerele de dans și bufonerie împreună cu publicul. Am putut vedea cu toții cele cinci mingi rotindu-se în aer, ca și cînd ar fi fost cel mai ușor lucru din lume.

Totul într-o valiză a fost un alt spectacol stradal menit să aducă împreună teatrul cu scamatoriile de circ și comedia nonverbală. Italianul Luigi Ciotta jonglează cu nenumărate valize de diferite dimensiuni, face din ele o poveste, le dă noi și noi întrebuințări și creează, apropiindu-și publicul cu fiecare minut care trece, o atmosferă a unei lumi aparte, cu joc și fantezie. Am fost uimită să aflu că Luigi Ciotta este și pictor și că a absolvit universitatea la Bologna cu o lucrare despre arta medievală, iar apoi pasiunea pentru teatru l-a determinat să studieze teatru fizic și circ la Torino. De douăzeci de ani susține spectacole stradale în întreaga lume ca artist independent, a obținut numeroase premii și predă arta clovnilor pentru ca această parte a lumii teatrului, poate cea care te învață cel mai mult să te joci și să vezi neobișnuitul lucrurilor obișnuite, să rămînă vie.

De cînd am primit o panglică roz, înnodată la încheietura mînii, la intrarea în RELATOPIA, performance-ul interactiv al Asociației VAR Cultural (Vero Nica și Andu Dumitrescu), găzduit de Baia Turcească, mi-am dat seama că aceasta este una dintre opririle în programul FITPTI care întărește țelul festivalului de a rămîne impredictibil și de a stimula curiozitatea noastră. La baza proiectului a stat dorința de a analiza arta conviețuirii în cuplu, felul în care a evoluat, în timp, raportarea la intimitate, iar panglica cu fundă reprezintă tocmai maniera în care intram într-o relație – gata să urcăm partenerul pe un piedestal și să trecem cu vederea orice defect sau nepotrivire. Voi menționa, dintre nenumăratele lucrări care sînt, fiecare, o fațetă a ideii de cuplu, instalația Fețe de împrumut, a artistului vizual Alexandru Claudiu Maxim, în care fotografiile găsite în procesul de documentare au fost animate printr-un soft AI ce a preluat expresiile faciale și vocea unor actori, ajungînd astfel să ne spună povești reale ale relațiilor de altădată și să facă o adevărată punte peste timp.

Realitatea relațiilor din ziua de astăzi, așteptările și presiunile care există din exterior și măștile pe care le purtăm de multe ori au fost subiectul în Nunta Aurorei, spectacol care și-a așteptat publicul ca pe invitații de la nuntă, cu un pahar de șampanie, pentru o petrecere cu muzică live, în care măștile despre care vorbeam aveau să cadă una după alta. Produs de Centrul de Creație Maidan din Cluj-Napoca, în regia Dianei Aldea, cu o excelentă Codruța Bonta în rolul Aurorei, spectacolul, pe alocuri interactiv – cît să simți că granița actor-public devine permisivă –, te face părtaș la o nuntă ca un show regizat, tragi-comic, unde contează mai mult poleiala și gura lumii decît ce e în spate.

La FITPTI mi-am amintit și de toate încurcăturile, micile accidente și gagurile care se pot întîmpla într-o echipă de muncitori, în spectacolul nonverbal Șantier (Teatrul Municipal Baia Mare), cu regia și dramaturgia semnate de Victor Olăhuț și cu un binemeritat premiu UNITER pentru coregrafie (George Pop). O oră de mișcare sincronizată continuă, de poante și burlesc – din care nu au lipsit cîrnații prăjiți în fața spectatorilor sau tăria amestecată în betonieră – ne-a lăsat cu un „hep, hep” care aproape a devenit salutul nostru în festival.

Pe o hartă a țărilor participante la Festivalul Internațional de Teatru pentru Publicul Tînăr Iași, din 2008 pînă azi, am numărat nu mai puțin de 55, pe lîngă România. Cele 18 ediții, curatoriate de teatrologul Oltița Cîntec, au crescut, la propriu, un public nou – copiii care veneau la spectacolele dedicate lor sînt acum în altă categorie de vîrstă –, dar au și schimbat mentalitatea consumatorului de teatru, care a putut descoperi arta scenică în locuri neconvenționale, altfel decît și-ar fi imaginat-o, și care a trăit, alături de o comunitate, o emoție care transcende efemeritatea spectacolului.

Credit foto Victor Rubilar: A. Docea

Share