Din punct de vedere etimologic, termenul de patrimoniu își are originea în limba latină și are legătură cu pater (tată), adică se referă la moștenirea de la tată. Există mai multe definiții și la fel de multe redefiniri ale acestui concept, date de legislații și de instituțiile abilitate, în diverse contexte și momente istorice. Citez, spre exemplu, o definiție contemporană publicată pe site-ul INP, în care patrimoniul este înțeles ca „totalitatea bunurilor care reprezintă o mărturie și o expresie a valorilor, credințelor, cunoștințelor și tradițiilor naționale, indiferent de regimul de proprietate al acestora”. [...] Deși în ultima jumătate de secol conceptul de patrimoniu a fost extins și asupra formelor culturii imateriale, în sensul tradițional, clasic, prin patrimoniu înțelegem o serie de obiecte materiale tangibile, care au fost păstrate și au ajuns pînă la noi dintr-o perioadă mai veche. Principalul element de identificare a patrimoniului este valoarea de vechime, adică calitatea de a se fi păstrat integru și într-o formă autentică, mai mult de un secol. În general, cu cît vechimea este mai mare, cu atît sporește și importanța acestuia [...].
Ce înseamnă patrimonializarea? Este acel proces de transformare a artefactelor în bunuri de patrimoniu. Cu alte cuvinte, reprezintă conștientizarea și recunoașterea sau asumarea valorii de patrimoniu, în raport cu niște reguli și principii, care determină o selecție, întrucît nu orice obiect vechi este considerat automat piesă de patrimoniu. Dacă avem acasă un obiect cu o vechime mai mare de 100 de ani, de exemplu un fier de călcat cu cărbuni, sau o cămașă tradițională, o ie, nu înseamnă neapărat că acel obiect reprezintă o valoare națională și poate fi clasat. Desigur, ne întrebăm automat: pe ce criterii se judecă și se dobîndește această valoare de patrimoniu? [...] În decursul istoriei, o comunitate sau unele persoane cu putere decizională au hotărît, la un moment dat, să păstreze în mod deliberat anumite artefacte pentru că ele au fost învestite cu anumite valori, de exemplu valoare memorial-istorică, valoarea materialității și a meșteșugului sau valoare estetică (artistică). Aceste obiecte din patrimoniul cultural material, pe care le-am numit generic artefacte, pot fi clădiri, obiecte de arhitectură, sculpturi sau obiecte de podoabă din materiale prețioase, arme, monede, picturi, icoane, veșminte, broderii, cărți de cult, vase liturgice etc. Nu întîmplător am dus enumerația în această zonă a patrimoniului bisericesc, pentru că în spațiul românesc obiectele de cult creștine au fost, alături de fragmentele statuare și epigrafice antice, primele incluse în patrimoniu și colecționate în muzeele care s-au fondat în a doua jumătate a secolului al XIX-lea.
Există, însă, și obiecte care s-au păstrat involuntar, pe care doar hazardul le-a adus pînă în zilele noastre, și al căror statut s-a schimbat de la uzul cotidian la piesă muzeală în numai cîțiva zeci de ani, datorită viziunii moderne asupra patrimoniului. Deși nu au fost realizate din materiale prețioase și nu au aparținut unor personalități, astăzi noi le conferim valoare de patrimoniu în virtutea valențelor simbolice sau identitare, transformîndu-le în ceea ce literatura de specialitate numește semiofore (termen lansat de filosoful Krzysztof Pomian), adică purtătoare de sens. Un astfel de exemplu concret ar putea fi furca de tors a unei țărănci din Maramureșul secolului al XIX-lea. La momentul la care aceasta a fost creată, era un obiect cotidian, strict funcțional, care nu se remarca prin material, decorație sau tehnica realizării, fiind similar cu alte cîteva sute de furci existente în același sat și cu alte cîteva mii din toată regiunea. Dar, astăzi, la o sută cincizeci sau două sute de ani distanță, îl considerăm un obiect de patrimoniu, pentru că el ne spune ceva despre obiceiurile și atmosfera din trecut și pentru că, incidental, doar el s-a păstrat din miile de alte obiecte de același fel care au existat și au fost folosite în Maramureș, căpătînd statut de exemplu reprezentativ, conform principiului pars pro toto. Acest criteriu poartă numele de valoare de raritate și este foarte important în determinarea valorii de patrimoniu, în corelație cu valoarea de vechime [...].
Este necesar să aducem în discuție și termenul de monumentum, provenit tot din limba latină, care ne este astăzi atît de familiar în contextul sintagmei „monument istoric”, des utilizată în domeniul patrimoniului [...]. Conceptul de monument este esențial argumentației mele, pentru că, din punctul meu de vedere, de receptarea și păstrarea monumentului într-o anumită cultură se leagă și atitudinea acesteia față de patrimoniu. Conform etimologiei latine, monumentul e ceva care avertizează, care aduce aminte, care semnalizează sau atrage atenția, de obicei asupra unui eveniment petrecut într-un anumit loc. În consecință, trebuie să fie un edificiu sau un obiect spațial de dimensiuni impozante, așezat în calea trecătorilor, în așa fel încît să se poată vedea de departe. Prin acest „departe” se înțelege însă atît o dimensiune spațială, cît și una temporală. Un exemplu ilustru de monument este Columna lui Traian de la Roma, care domină de sute de ani imaginarul românesc, fiind considerat un monument fondator al românității, în ciuda faptului că este un simbol al înfrîngerii Daciei de către Imperiul Roman. Un monument analog Columnei este Tropaeum Traiani de la Adamclisi. Am ales în mod intenționat să îl ilustrez printr-o fotografie realizată în 1933 de fotograful Kurt Hielscher, aflată în arhiva Muzeului Naţional de Istorie a României, pentru a vă aminti cum se păstra acest monument la începutul secolului al XX-lea, cu mai puțin de o sută de ani în urmă. Era, practic, o movilă de pămînt abandonată, care nu mai amintea prin nimic ceea ce fusese odinioară. Acum îl puteți vedea reconstituit, readus la forma inițială, grație unui proiect de restaurare realizată în 1975. Desigur, ne putem întreba ce s-a întîmplat în tot acest timp, în intervalul dintre momentul cuceririi romane din secolul al II-lea și perioada dintre cele două războaie mondiale, ce factori au determinat ca monumentul de la Adamclisi să ajungă o ruină uitată, iar cel de la Roma să persiste. A existat cu siguranță la un moment dat o fractură sau o deturnare a modului în care populația acestui teritoriu a înțeles ideea de patrimoniu și și-a asumat reprezentarea prin valori cultural simbolice întruchipate de monumente. Este evident că această „paranteză” istorică, petrecută în perioada medievală și premodernă, și-a avut resorturile în adoptarea unui mod de gîndire de tip răsăritean, care ne-a determinat să avem un alt fel de atitudine față de istorie, trecut și patrimoniu. Sînt două paradigme total diferite, pe de o parte cultura latină, occidentală, care este juridică, normativă și comemorativă, păstrînd cu rigurozitate legislativă moștenirea trecutului prin memoria faptelor și a obiectelor ca pe o garanție a conservării formelor, iar de cealaltă parte avem atitudinea răsăriteană, balcanico-orientală, fundamentată pe cutumă, impregnată de o tradiție fluidă și orientată către reactualizarea formelor pentru păstrarea vie a ideii. [...]
Într-o analiză a criteriilor care determină includerea unui artefact în patrimoniul național, trebuie să vorbim în primul rînd despre valoarea memorial-istorică, care este foarte relevantă în contextul definirii culturii locale. Un exemplu faimos, care ilustrează acest tip de raportare este sabia lui Ștefan cel Mare, păstrată și expusă astăzi la Palatul Topkapî din Istanbul. Este un obiect utilitar din secolul al XV-lea, fără valențe estetice remarcabile, care se presupune că a fost luat ca pradă de război de la domnitorul Ștefan cel Mare și a fost păstrat ca o dovadă a umilinței, în urma înfrîngerii Moldovei de către armatele Imperiului Otoman. Practic, are aceeași valoare simbolică precum Columna lui Traian, dar la o altă scară, mai restrînsă. Cu toate că în secolul al XV-lea existaseră mii de arme similare, din care poate cîteva sute se vor fi păstrat pînă astăzi, în cazul sabiei lui Ștefan valoarea memorial-simbolică, dată de faptul că a aparținut marelui domnitor, a fost cea care i-a determinat statutul privilegiat. [...]
În ceea ce privește valoarea materială intrinsecă și valoarea tehnicii de execuție în atribuirea statutului patrimonial, cele mai notorii exemple sînt Coiful de la Coțofenești, adus în atenția publicului românesc și a presei internaționale de nefericitul furt petrecut la începutul acestui an în Olanda, și Tezaurul de la Pietroasa, județul Buzău, descoperit, de asemenea, accidental la începutul secolului al XIX-lea și recuperat cîțiva ani mai tîrziu de la localnicii care apucaseră deja să-l taie parțial cu toporul pentru a-l valorifica financiar. În aceste cazuri, obiectele au fost păstrate inițial pentru valoarea lor brută, întrucît erau confecționate din aur și pietre prețioase, apoi resemnificate în artefacte istorice, odată cu dezvoltarea unei culturi istorice locale. [...]
Rolul valorii estetice în procesul de patrimonializare este spectaculos ilustrat de istoria unei sculpturi antice, cunoscută sub numele de Lo spinario, un bronz elenistic din secolul I, expus acum la Palazzo dei Conservatori, în Muzeele Vaticanului, care reprezintă un băiat scoțîndu-și un ghimpe din talpă. El s-a remarcat în istorie prin faptul că nu a fost niciodată topit, aruncat sau distrus, ci s-a aflat neîntrerupt în colecțiile din Roma, din perioada Antichității tîrzii pînă astăzi, trecînd neatins peste transformările ideologice care i-au determinat la un moment dat pe creștini să distrugă toate operele antice, pentru păcatul de a fi fost păgîne. Mărturii documentare, datînd chiar din secolul al XII-lea, ne vorbesc despre păstrarea acestei sculpturi în colecțiile papale pentru simplul motiv că episcopii Romei au fost încîntați de frumusețea lui.
Spre deosebire de Occident, în spațiul românesc asemenea practici de colecționare, protejare și restaurare a patrimoniului artistic nu au existat în perioada medievală, cu cîteva excepții rarisime, și nu s-au manifestat în mod sistematic pînă la instalarea deplinei modernități, în veacul al XIX-lea, deoarece, așa cum am arătat mai sus, cutuma locului se întemeia pe tradiția orientală, a înnoirii și primenirii, a refacerii complete și a substituirii, care a supraviețuit multă vreme în mentalitatea țăranului român. Cu toate acesta, au existat și în istoria noastră veche cîteva gesturi și atitudini de patrimonializare, care s-au păstrat în memoria culturală. Unul dintre acestea este legat de Biserica lui Dragoș Vodă de la Putna, cea mai veche biserică de lemn atestată documentar din țara noastră, și de Sfîntul domnitor Ștefan cel Mare. Conform legendei, istorisită în Letopiseţul Ţării Moldovei de cronicarul Nicolae Costin și confirmată de investigații dendrocronologice recente, Ștefan cel Mare ar fi adus această bisericuță din localitatea Volovăț, a restaurat-o și a așezat-o în locul în care se află astăzi, pe drumul de intrare în Mănăstirea Putna, într-un gest de o surprinzătoare modernitate, care viza, prin comemorarea întemeietorului Țării Moldovei, ca înaintaș al său, legitimarea autorității sale pe tron și a statutului de nou „monumentum princeps” al țării, pe care urma să îl aibă necropola sa.
Cristina Cojocaru este istoric de artă, cercetător la Institutul de Istoria Artei „George Oprescu” al Academiei Române.
