Există – așa cum este și firesc – mai multe chei de interpretare ale „poznelor” lui Donald Trump și administrației sale.
Este mai întîi interpretarea adepților MAGA, fie manifestată pe față, fie ceva mai disimulată. N-avem prea multe de spus despre ea decît că ne umple uimire. Acești oameni, ca și cei pe care îi admiră, par să nu mai înțeleagă din adevăr și deviază grosolan de la cel mai umil realism.
Există și unii – ce-i drept, mai puțin numeroși – care tind să-l laude pe Trump, deși recunosc că se întîmplă lucruri „bizare” în politica americană, mai ales cea externă: simpatia față de dictatori, precum Putin, tarifele impuse nediscriminat adversarilor și prietenilor, mercantilismul în raportarea la alianțele strategice, precum NATO etc. Pe aceștia i-aș numi adepții „adevărului ascuns” (Andrei Caramitru îmi pare a fi unul dintre cei mai sistematici). Probabil că unii nici nu sînt adepți MAGA, ci numai prea optimiști. La ei lucrurile tind să fie altfel, chiar invers decît apar celor mai mulți dintre noi. În spatele acțiunilor care par dezordonate, altminteri ideologizate la maximum ale lui Trump, ar fi de fapt gîndire strategică, după ei, atît de subtilă că nici n-o mai poți deosebi – sau ochiul profan nu poate în orice caz – de haos. Trump (sau cei din spatele lui) apare ca un geniu al disimulării, care ar face pe bufonul ca să-și deruteze adversarii și să obțină avantaje durabile împotriva Chinei, Rusiei sau Iranului. Problema este, cum s-a mai spus, că, de obicei, ceea ce miaună, are patru labe, blană și mustăți nu doar seamănnă cu o pisică, ci și este o pisică. Atunci cînd haosul devine prea natural, a căuta cu tot dinadinsul un sens adînc în el devine nu numai epistemic arbitrar, dar și cumva inadecvat etic, deoarece tinde să blocheze reacțiile firești.
Lăsînd deoparte această interpretare „exotică”, mai putem înțelege ce se întîmplă cu America și cu lumea întreagă în două chei principale.
Una este să admitem că șeful celei mai puternice țări a lumii a ajuns să fie – printr-un concurs irepetabil de împrejurări – un tip megaloman și răzbunător, adulat insistent de o gașcă de admiratori fără scrupule. În plus, că el și ceilalți adepți MAGA sînt extrem de motivați ideologic, pînă la punctul cînd ideologicul (cum ar fi politica de imigrare) bate orice considerente raționale de economie, de dezvoltare. Ideea principală ar fi, în orice caz, să vedem în Trump și oamenii lui mai mult o excepție: să susținem că, mai devreme sau mai tîrziu (poate chiar de la anul, odată cu alegerile „midterm”), America „cealaltă”, sănătoasă, rațională, deschisă, democratică în interior și în exterior, pe care o cunoaștem și o iubim de atîta timp, va reveni în forță, că trumpismul va rămîne un vis urît pe care deșteptarea la lumina zilei îl va anula.
Recunosc că nu mă pot convinge de adevărul acestui mod de a gîndi. Sigur, Trump și ai lui au particularitățile despre care am vorbit pe scurt înainte. Dar ei n-au ajuns singuri la putere, ci au fost votați. Au primit și primesc susținere atît de la o parte importantă a populației, cît și de la mulți dintre cei mai bogați oameni ai planetei. Te-ai aștepta, ca vechi liberal în concepții, care ai privit decenii bune la Statele Unite ca la patria constituționalismului, la marea proteguitoare a libertăților și drepturilor cetățenești pretutindeni în lume, te-ai aștepta deci ca instituțiile democrației să reziste și să se opună. Și ce vedem? Un Congres incapabil să reacționeze înaintea avansului autoritarismului, o Justiție adesea paralizată, dar mai ales vedem reacții politice colective anemice. Partidul Democrat, de exemplu, pare paralizat – el însuși tras spre o stîngă excesivă. Cele mai prestigioase universități sînt încălecate și, totuși, nu vedem zeci de mii de manifestanți în stradă. Imigranții sînt deportați într-un mod brutal, iar restul populației tace, deși ea nu dorește să facă muncile imigranților. Funcționarii publici sînt concediați pe o bază arbitrară sau, mai rău, în funcție de simpatiile politice și nu vedem revolte. Contestatarii încep să primească amenințări, jurnaliștii antiguvernamentali sînt concediați de patronii care schimbă politica publicațiilor, ca să nu fie penalizați de autorități. Și totuși, societatea, în mare, suportă în relativă tăcere, deși sondajele de opinie – încă existente – arată un declin masiv al popularității Guvernului. Pe scurt, se pare că publicul larg ori consimte, ori nu pricepe ce se întîmplă. Doar o minoritate se agită și ea e tratată drept „antiamericană”.
Și atunci, despre ce vorbim? Este democrația americană – cea mai veche din istorie – în faza ei terminală? Iar asta nu din cauza unei echipe și a unui om, nevrednic desigur, ci mai ales fiindcă ea, după ce și-a epuizat în mod natural, treptat, resursele, nu mai face față lumii actuale – cu tehnologiile ei și cu problemele ei naționale și mondiale. Poate că și democrația, ca și orice pe lumea asta, are un termen de expirare. Nu vreau să spun că Trump și ai lui vor desființa Constituția sau instituțiile fundamentale: Congresul, Curtea Supremă, federalismul etc. Mă tem însă ei vor goli de conținut multe din aceste instituții – un proces în curs: prin presiuni economice, prin amenințări, prin guvernare pe bază de decrete, modificînd sistemul electoral, incriminînd și penalizînd adversarii politici, limitînd libertatea de exprimare prin procese extrem de oneroase deschise împotriva contestatarilor, pur și simplu vor transforma democrația americană în autocrație, fără a-i schimba nominal instituțiile. S-a mai întîmplat asta în istorie – și cu succes.
Octavian August, învățînd din experiența nefericită a unchiului său, Iulius Caesar, care fusese asasinat, fiindcă voise să se proclame „rege”, a asumat treptat puterea supremă, menținînd formal sistemul republican. El personal nu și-a zis „rege”, ci doar „princeps” – primul dintre cetățeni. Însă Tacit ne spune că, păstrînd „aceleași nume ale magistraturilor” (eadem magistratuum vocabula), Augustus a asumat puterea totală, fără a întîmpina o opoziție serioasă. Așa a fost distrusă atunci republica. Se va întîmpla și acum la fel?
