În unele părți ale lumii, imaginea Statelor Unite este marcată de resentimente. În contextul în care președintele Donald Trump îmbrățișează o reluare de secol XXI a ideii „destinului manifest” (credință din secolul al XIX-lea potrivit căreia SUA au fost rînduite de divinitate să se extindă pe întinsul Americii de Nord) și caută să obțină capital politic printr-un stil belicos, e posibil să apară un nou val de furie globală.
Convingerea că expansiunea teritorială a SUA face parte din planul lui Dumnezeu a fost folosită pentru a justifica tot felul de orori împotriva nativilor americani. „Mai departe, mai departe, cu tot acest păienjeniș de rețele ale drepturilor de descoperire, explorare, colonizare, vecinătate” – adică ansamblul măsurilor care susțineau luarea în posesie a terenurilor nativilor –, scria editorul de ziar John O’Sullivan în 1845. Dar moștenirea destinului manifest s-a extins dincolo de America de Nord. Dacă „Providența” le-a dat americanilor dreptul de a se „răspîndi și stăpîni întregul continent”, de ce nu și întreaga lume?
Cubanezii și filipinezii sînt prea bine familiarizați cu consecințele acestei logici. Țările lor – și SUA – și-au forjat identitățile moderne la începutul secolului al XX-lea într-un conflict pe care cubanezii îl numesc Războiul necesar, filipinezii îl numesc Războiul de independență, iar John Hay, care a fost secretar de stat al președinților William McKinley și Theodore Roosevelt, l-a numit „Splendid Little War” („Micul război splendid“).
Guerra Necesaria din Cuba, care a început în 1895, a fost ultimul război de eliberare al țării împotriva Spaniei. În ultimele luni ale conflictului, SUA – conduse atunci de McKinley – s-au alăturat luptei, forțînd în cele din urmă Spania să renunțe la suveranitatea asupra insulei. Războiul scurt a consolidat imaginea de sine a Americii ca o putere severă, dar binevoitoare, însărcinată de „destin” să impună pacea în întreaga lume.
Războiul hispano-american s-a desfășurat însă și pe un alt front, iar „eliberarea” Filipinelor – care a declanșat foamete, boli, moarte și dezastru ecologic – nu a prea susținut imaginea nobilă pe care America o are despre sine. La scurt timp după ce Spania a cedat arhipelagul către SUA, prin Tratatul de la Paris din 1898, au izbucnit lupte între forțele filipineze și cele americane, insulele rămînînd un teritoriu american neîncorporat pînă în 1946.
Chiar dacă memoria acestei epoci e estompată în SUA, ea e vie în conștiința cubanezilor și a filipinezilor. Resentimentul lor durabil a fost vizibil în timpul unei călătorii recente pe care am făcut-o în aceste țări. După cum a explicat Oscar V. Campomanes, profesor de istorie americană și filipineză la Universitatea Ateneo de Manila, decalajul dintre idealurile și acțiunile Americii este „păcatul ei originar”.
Mai mult, trădările Americii față de cei pe care pretinde că îi salvează lasă o amărăciune persistentă – precum cea a unui „iubit părăsit” – care se transformă în ură. O tînără mamă cubaneză a spus-o simplu: „Nu cred că-mi place țara voastră”.
Dar, după cum deplîngea Campomanes, SUA „nu înțeleg niciodată”; în schimb, „fac aceeași greșeală din nou și din nou”. „Războiul Splendid” a devenit un model pentru fiecare război „mic” al SUA din secolele XX și XXI. Acestea au fost războaie alese, născute din presupunerea că vor fi rapide și relativ nesîngeroase. Toate au degenerat în brutalitate, pe măsură ce adversarii, cu un arsenal net inferior SUA, au devenit insurgenți.
Războiul Splendid a trezit, de asemenea, un etos marțial în SUA. Chiar dacă țara s-a născut din revoluție și a supraviețuit Războiului Civil din 1861-1865, SUA au îmbrățișat deschis războiul abia după conflictele din Cuba și Filipine. „Toate marile rase biruitoare au fost rase luptătoare”, le spunea Roosevelt studenților de la Colegiul Naval de Război în 1897, iar „în momentul în care o rasă își pierde virtuțile luptei dure”, aceasta „își pierde mîndrul drept de a se afla printre cele mai bune”.
În cele din urmă, remarca Roosevelt, „nici un triumf al păcii nu este la fel de mare ca triumful suprem al războiului”. Mesajul era clar: în această nouă Americă, patriotismul și războiul vor fi interconectate. După cum a observat criticul Paul Fussell, acest lucru face loc unui fel de logică orwelliană, în care războiul devine „menținerea păcii”, iar datoria unui cetățean este să accepte orice act efectuat „în numele libertății”.
Trump întruchipează această moștenire, în ciuda presupusei sale opoziții față de implicările externe. În discursul său inaugural din ianuarie, el a declamat: „Ne vom urma destinul manifest pînă la stele”. Se referea la trimiterea de astronauți americani pentru a arbora steagul american pe Marte, dar lista sa de dorințe imperiale include și o mulțime de teritorii de pe Pămînt, inclusiv Canada, Gaza, Groenlanda și Canalul Panama. Trump a reluat chiar și vechea denumirea de dinainte de 1949 a Departamentului Apărării: „Departamentul de Război”.
Desigur, ambițiile imperiale ale lui Trump și McKinley au avut motive diferite. În timp ce McKinley credea că a fost chemat de Dumnezeu „să-i educe pe filipinezi, să-i ridice, să-i civilizeze și să-i creștineze”, Trump este un latifundiar, nu un evanghelist. El consideră teritoriile drept active care consolidează statutul Americii, active-nete sau ambele, iar ceea ce-i lipsește în materie de fervoare religioasă e compensat de fondul său creștin-evanghelic.
Dar imperialismul american a condus întotdeauna la aceeași convingere întunecată: cei care au nevoie de ajutorul Americii îi sînt inferiori. „Dumnezeu nu a pregătit popoarele anglofone și teutonice timp de o mie de ani pentru nimic altceva decît pentru admirație de sine vană și deșartă”, declara senatorul Albert J. Beveridge în 1901. În schimb, le-a făcut „maeștrii organizatori ai lumii”, responsabili cu guvernarea „sălbaticilor și a popoarelor senile”.
Mai mult, oricine refuză să accepte îndrumarea Americii nu e doar rătăcit, ci și corupt. „Cei care contestau autenticitatea altruismului american erau, prin definiție, ticăloși și făcători de rele”, a observat istoricul Archibald Cary Coolidge. „Americanii erau într-atît de absorbiți de justețea morală a propriilor cauze, încît erau incapabili să recunoască ravagiile pe care acțiunile lor le provocau adesea în viețile altora.”
Aceeași cruciadă morală s-a desfășurat deja atît de des – de la Golful Porcilor și Vietnam la Irak și Afganistan –, încît nu putem să nu ne amintim de zicala potrivit căreia nebunia înseamnă să faci același lucru în mod repetat și să te aștepți la rezultate diferite. „Noul imperialism” al președinției lui Trump sugerează că miturile atît de prețuite ale Americii au făcut-o deopotrivă oarbă și nebună.
Joe Jackson este autorul cărții Splendid Liberators: Heroism, Betrayal, Resistance, and the Birth of the American Empire (Farrar, Straus & Giroux, 2025).
Copyright: Project Syndicate, 2025
www.project-syndicate.org
traducere de Matei PLEŞU
Credit foto William McKinley: Wikimedia Commons
