Curtea casei mele din Cîmpina se învecina cu un depozit al aprozarelor din oraș. Pentru cei ce nu cunosc acest termen emblematic în economia anilor ’70-’80, format din combinarea cuvintelor „APROvizionare” și „ZARzavat”, el denumea unități de stat care vindeau legume, fructe și, desigur, zarzavat. Cu timpul, termenul aprozar căpătase și alte înțelesuri, fiind asociat cu marfă de calitate îndoielnică și cu vînzatoare neîngrijite. Expresii cum ar fi „te-ai îmbrăcat ca la aprozar” erau folosite des ca stereotipuri negative pentru a descrie o ținută demodată sau stridentă.
Depozitul cu pricina avea o magazie în care erau stivuite lăzi de lemn goale și cîntare, și mai avea și o curte cu copaci mari și umbroși. În toate ungherele curții se mai găseau tot felul de canistre, țevi, rulouri de sîrmă și multe alte lucruri care pentru un băiat de 6 ani constituiau tot atîtea atracții, dar și pericole. La vîrsta aceea, pericolele nu pot fi conștientizate, dar atracțiile, da. Așa că deseori mă suiam pe gard, puneam piciorul pe o cracă a corcodușului ce creștea lîngă uluci și, hop, într-o secundă aterizam pe vine în curtea depozitului.
Odată, încercînd să mă cațăr pe niște lăzi, m-am înțepat la picior într-un cui ruginit. Fără să mă impacientez prea tare, mi-am pus pe rană o jumătate de tub de tetraciclină dintr-un sertar din bucătărie bine-știut. Cicatricea rotundă de pe gambă o am și acum.
În explorările mele clandestine în curtea depozitului am făcut și o descoperire. Chiar în spatele unor buruieni crescute fără opreliști toată vara, am dat peste niște butoaie de metal pe ale căror capace scria în relief „Wehrmacht”. În timpul celui de-al doilea război mondial, armata germană a folosit petrolul rafinat la Cîmpina și Ploiești, și butoaie metalice de 200 de litri ca acelea mai erau încă prin zonă. De fapt, acolo, în curtea vecină, se mai aflau și alte vestigii ale armatei germane, așa cum aveam să aflu în curînd.
Într-una din zile la depozit au apărut trei bărbați, în maieuri albe, cu chiștoace în colțul gurii și cu cazmale. De-abia sărisem gardul înapoi pe teritoriul propriu și mă uitam la ei printre șipci, curios nevoie mare. Sarcina lor era să sape o groapă într-un loc mai ferit din curte și în curînd movile de pămînt reavăn se înălțară în jurul gropii. La un moment dat, toți trei s-au oprit din săpat și unul dintre ei, amintind de un Hamlet autohton, s-a ridicat cu mîna întinsă ținînd în palmă nu un craniu, ci ceva ce semăna cu un ananas de metal. O grenadă!
Animați de descoperire, cei trei bărbați au lăsat baltă săpatul și au început să se certe. Unul din ei, mai rezervat, era de părere să o pună deoparte, cu grijă. „Ce, băi, ți-e frică? Nu vezi că e veche și plină de pămînt?”, spuse altul. Cel mai slăbănog dintre ei, arborînd un zîmbet gen Popeye marinarul, și care părea a fi șeful grupului, zise: „Trebuie să o dezamorsăm”. „Cu ce?”, întrebă fără convingere fricosul. „Cu asta!”, exclamă cel de-al treilea, ținînd în mînă un ciocan pe care îl produsese ca un magician. În acel moment, eu m-am fofilat pe lîngă gard mai aproape, ca să văd mai bine. Fricosul, cu fruntea transpirată de la săpat sau poate și de teamă, se bîlbîi: „Băă, sînteți nebuni, dacă explodează?”. Ținînd grenada strîns în cealaltă mînă, Popeye luă ciocanul de la coleg și îl legănă în aer de două ori să „calibreze” o lovitură laterală la vîrf, cu intenția de a strivi și extrage ulterior focosul. Ezita. Atunci „magicianul” îi dădu ghes: „Lovește, mă! Dacă murim, murim cu toții!”. Surprinzător, acest exemplu clar de diluare a responsabilității, fenomen recunoscut în psihologia socială despre care s-a scris mult, îl convinse pe Popeye să lovească grenada.
Pe vremea aceea nu aveam mulți prieteni, spre deosebire de colegii mei de la bloc, care nu erau niciodată singuri la joacă. Odată ce am început școala primară, am scăpat de acest dezavantaj al vieții de copil „la curte” și am învățat că pericolele pot fi înfruntate mult mai ușor în grup. În urma loviturii, grenada se sparse, fără consecințe, în rîsetele victorioase ale celor trei. Însuflețit de experiență, i-am povestit-o cu lux de amănunte bunicului ceva mai tîrziu. Dar nu m-a crezut. În mintea mea, expresia „ca la aprozar” căpătase încă un înțeles.
Laurențiu Cârcoană este arhitect și trăiește în Statele Unite.
Credit foto: Wikimedia Commons
