După ce am trecut de 45 de ani, m-am despărțit de mai mulți prieteni. Unuia nu i-am fost alături la greu. Altul s-a simțit lezat de o întrebare venită într-un moment nepotrivit. Altul s-a supărat că nu-i valorizam o latură a personalității pe care și-o dorea validată public. Primii doi au ales tăcerea, celălalt mi-a scris, totuși, să mă anunțe că s-a terminat (și, de atunci, întoarce capul cînd ne mai întîlnim pe stradă).
Am să povestesc despre o prietenie pe care eu am decis să o opresc, cu puțin timp înainte să împlinesc 50 de ani. Într-o vreme eram scufundat în muncă, obsedat de publicația pe care o conduceam. Nu doar că lucram și în week-end, chiar și duminică după-amiază, cînd omul ar trebui să fie cu familia, sau că mă uitam, maniacal, de zeci de ori pe zi, la datele de trafic, dar editam toate articolele, inclusiv rubricile personale ale colegilor mei, pînă la ultima virgulă, din dorința ca produsul să fie ireproșabil. Omul care finanța publicația îmi propusese să fac o pauză de trei luni, plătită, dar refuzasem. Refuzasem fiindcă știam sentimentul din concediu, cînd materialele nu mai treceau pe la mine, și gîndul la acele „greșeli” – gîndul că produsul ar fi putut fi altfel decît „închis la toți nasturii” – mi se părea inacceptabil. Eram în burnout și, cu cît mi se explica mai des acest lucru, cu atît mai tare mă încrîncenam: respingeam vehement, ca neavenită, ideea de a atenua presiunea pe care o puneam pe mine și pe redacție. Eram convins că doar așa puteam menține standardele produsului.
În acest context, prietenul despre care vă vorbesc, plecat din țară de mulți ani, mi-a trimis un e-mail în care mă întreba așa: „Vrei să-ți frec ridichea în scris, mai repede, sau cînd ne vedem față către față? (Personal, înclin pentru prima variantă)”. Viața lui era vraiște – și știam asta fiindcă îmi împărtășea de zeci de ani secretele lui – dar, cu toate astea, el continua să-mi dea, nonșalant, indicații. Așa că l-am rugat să înceteze, motivînd că am nevoie ca, măcar de data asta, să fie acel prieten care (doar) ascultă. Dacă tot îmi scria, voiam să mă înțeleagă, chiar să mă susțină, ca să nu mă mai simt atît de pierdut în singurătatea muncii (și a obsesiei) mele. Dar nu s-a oprit. Ba mai mult, a supralicitat (tipic pentru el). A revenit cu un e-mail și mai dur, în care insista că prietenii au dreptul să-și dea orice indicații, pe orice ton, că de-aia-s prieteni: „Mi-ai scris la un moment dat ceva de genul «Știi tu ce-i în sufletul meu?». Și, dacă memoria nu mă înșală, ți-am răspuns: «Nu știu, pentru că nu mi-ai spus! Și nici tu nu știi ce-i în al meu, în spatele glumițelor mele, că nu m-ai întrebat!». Nici acum nu mă întrebi, da-ți spun doar atît: obiectiv vorbind, de cînd nu ne-am mai văzut am trecut prin trei feluri de iaduri...”.
Degeaba. Deja îmi devenise insuportabil. Asta am simțit atunci și asta m-a făcut să decid că nu mai vreau să vorbim, să-l aud, să-i citesc mesajele sau să mai știu de el, nimic, nimic, nimic. Așa că am ales tăcerea. I-am dat ghosting, cum se zice astăzi. În prima fază, mi-a tot scris, ba pe mail, ba pe WhatsApp, crezînd (sperînd?) că-mi va „trece”. Apoi, văzînd că nu-i mai răspund, s-a resemnat oarecum, însă nu înainte de a-mi mai da o lecție, spunîndu-mi că acest refuz de a vorbi sau de a te întîlni cu cineva e „suprema formă de trufie”. Patru ani, atît a durat. Timp de patru ani n-am vrut să mai am de-a face cu prietenul meu, omul cu care făcusem trei ziare, omul care-mi dădea cheile de la apartament cînd pleca din oraș, omul care mă învățase cum să reacționez cînd cei din jurul meu intră în trepidație. Mă enerva pînă și insistența lui – urările pe care continua să mi le trimită de Paști, de Crăciun și de ziua mea sau încercările de a mă „îmbuna” prin intermediul unor amici comuni. Mă enerva atît de tare încît mă condamnam retroactiv: cum putusem să-l tolerez atîția ani? De ce îi acceptasem comportamentul narcisic-profitor? De ce nu retezasem această legătură mult mai devreme? Pînă într-o zi cînd, ieșind în oraș, l-am văzut așezat la terasa lui favorită. Singur, în toiul zilei, cu berea și cu o carte, la aceeași masă lipită de zid unde îi plăcea să stea cînd venea în țară. Și mi s-a ivit acest gînd: „Ce-o să faci, o să treci pe lîngă el și-o să te prefaci că nu-l vezi?”. M-am dus, l-am bătut pe umăr și, cînd s-a ridicat, l-am luat în brațe. Șocat. „Cărui fapt îi datorez...?” „Ia-o așa, pur și simplu. Asta am simțit să fac.” Era vară și trecuseră mai bine de patru ani de tăcere.
După alți doi ani, prietenul meu a murit: în casa lui, în cealaltă țară a lui. Și, nu știu cum s-a făcut – și continui să mă întreb și azi –, dar eu am ajuns să-i scriu ferparul aici, în România. De ce eu? Cum se leagă aceste ițe? Se mai dezleagă ele undeva? Altundeva? Pentru că, uite, omule, încă o iță: mi s-a propus să scriu un articol despre prietenie în revista unde aveai rubrică permanentă. Și m-am gîndit să scriu despre tine, ba chiar să dezvălui – iertare! – fragmente din corespondența noastră. De pildă, acest fragment, dintr-un e-mail primit de ziua mea, în 2021, în perioada cînd te ignoram: „Știu că nu mă crezi cînd zic că în iubire și-n prietenie nu poți spune «am iubit-o, dar nu o mai iubesc» sau «am fost prieteni, dar nu mai sîntem» – pentru că e absurd. Astea sînt drumuri c-un singur sens. [...] Te îndrăgostești «pentru că» și te-mprietenești cu cineva «pentru că». Dar după aceea, în dragoste, ca și-n prietenie, nu mai există «pentru că». «Pentru că»-ul e efemer. Întotdeauna. Oamenii fac prostii, oamenii te dezamăgesc, îmbătrînesc, își pierd mințile sau se-ngrașă :) Nu (mai) contează. De aia ne iubim părinții, copiii, nevestele. Și prietenii. [...] Nădăjduiesc sincer, din tot sufletul, să fiu singurul pe care-l tratezi așa. Dacă-i așa, e încă bine. Nu te purta, rogu-te, la fel cu restul lumii – că nu e bine pentru tine!”.
Ai dreptate, omule. Și, ca să știi: cu prietenul dezamăgit și cu cel lezat am reluat legătura, chiar dacă, probabil, nu va mai fi ce-a fost. Iar celui care evită chiar și să mă salute îi spun că uneori mi-e dor de el și că amîndoi am pierdut. În prietenie nu mai există „pentru că”. Pentru că murim.
Mihnea Măruță e jurnalist. Cea mai recentă carte: Identitatea virtuală. Cum și de ce ne transformă rețelele de socializare (Humanitas, 2024).
Credit foto: Wikimedia Commons
