Povestea Crematoriului Cenușa începe în 1923, cînd un grup de intelectuali, majoritatea medici, au înființat Societatea Nirvana, al cărei nume a fost schimbat curînd în Cenușa, pentru a promova incinerarea în locul înmormîntării. Argumentele erau multiple, de la costurile mai reduse la limitarea riscului de răpîndire a posibilelor molime, la economia de spațiu pentru locul de veci, la demnitatea decedatului și chiar la rezolvarea problemei persoanelor fără aparținător.
Discuția despre incinerare începuse deja de la sfîrșitul secolului al XIX-lea, cînd personalități precum dr. Iacob Felix, dr. Constantin Istrati și dr. Nicolae Minovici au propus această practică, însă ea nu s-a putut concretiza. Abia pe 8 iulie 1925 este pusă piatra de temelie a Crematoriului, cu fonduri strînse de Societatea Cenușa din donații private, după planurile arh. Duiliu Marcu (pe care îl cunoaștem mai mult datorită altor proiecte, precum Palatul Victoria și Academia Militară), inspirat de forma de trunchi de piramidă cu colțuri tot trunchiuri de piramidă a Mausoleului Cantacuzino din Cimitirul Bellu (arh. Ion Mincu, 1898 – vezi foto). Locul ales era încă la periferia orașului, pentru a nu deranja locuitorii cu fumul și mirosul, în apropiere de Cimitirul Bellu, în zona mlăștinoasă cunoscută drept Cocioc. Parcul Tineretului avea să fie amenajat mai tîrziu, în anii ’60.
.jpg)
Inaugurarea s-a făcut la 25 ianuarie 1928, clădirea fiind terminată doar structural, însă nefinisată și fără decorațiuni. Proiectul a fost preluat de către arh. Ion D. Trajanescu (clădirea Ligii Culturale a Românilor, acum Teatrul Bulandra) și încheiat abia în 1932. Anii 1923 și 1932 se regăsesc în pardoseala din marmură din sala de ceremonie a clădirii.
Crematoriul este decorat eclectic, cu influențe bizantine, egiptene și orientale. Scările principale de la exterior sînt flancate de statuile Durerea și Nădejdea și de două basoreliefuri ilustrînd alaiuri funerare în care cîte un personaj ține o urnă, toate realizate de Ioan Iordănescu.
Cupola de deasupra corpului principal este înconjurată de patru urne decorative, două dintre ele ascunzînd de fapt hornurile celor două cuptoare din subsol. Ușa este străjuită de un ochi atotvăzător stilizat precum un soare cu raze, iar cele trei ferestre verticale sînt decorate cu ramuri de palmier. Un brîu masiv înconjoară partea de sus a trunchiului de piramidă, chiar sub cupolă, decorat cu frunze și măciulii de mac. Acestea sînt un simbol larg răspîndit și în Cimitirul Bellu, simbolizînd somnul opiaceu profund, odihnitor, fără griji.
O ceremonie de incinerare ar fi început cu o scurtă slujbă ori cuvîntare (Crematoriul fiind neconfesional, putînd fi incinerate persoane de orice religie sau fără religie), la care puteau asista pînă la 100 de persoane așezate pe scaune, în timpul pregătirilor putînd fi ascultată muzică solemnă la patefon (Bach, Mozart și Brahms erau discurile cele mai folosite). Biserica Ortodoxă a emis în 1928 o decizie de interzicere a slujbelor religioase pentru persoanele care sînt incinerate, și înainte, și după procedură, reconfirmată în 2012. Cu toate acestea, în nișa din spatele peretelui din lemn sculptat din sala centrală, ce aduce aminte de o catapeteasmă, se găsește un pupitru cu cruce din lemn, semn că s-au săvîrșit și slujbe religioase aici.
Sicriul era așezat pe o platformă din lemn în mijlocul piedestalului din marmură neagră străjuit de patru sfeșnice masive dotate cu becuri electrice. După cuvîntare, sicriul era coborît de un piston hidraulic în primul nivel al subsolului, în urma sa închizîndu-se două uși decorate cu simbolul soarelui și ramuri de palmier. În lipsa curentului care să activeze motorul electric al pompei de ulei hidraulic, se folosea un sistem manual cu trei pistoane și două roți mari, ce trebuiau învîrtite de către angajații instituției și încă se păstrează. Un cărucior pe șine, ce putea fi orientat stînga sau dreapta, prelua sicriul și îl introducea într-unul dintre cuptoare. Inițial, incinerarea se făcea cu o cantitate de 800-900 kg de cărbuni și dura între trei și patru ore. În anii ’50, Crematoriul a fost racordat la rețeaua de gaz, ceea ce a redus durata unei incinerări la o oră, însă după 1980 presiunea scăzută a gazelor putea pune probleme, ducînd la incinerări de durată sau... incomplete.
În tradiția ortodoxă, găsim în mod repetitiv simbolurile Alfa și Omega – Dumnezeu, care este începutul și sfîrșitul. Cuptoarele Crematoriului erau decorate doar cu o făclie, respectiv un Omega metalic ce a fost furat – aici nu există Începutul, doar Sfîrșitul. Sub cuptoare, în al doilea nivel al subsolului, se găsea Cenușarul, locul în care cenușa rezultată deasupra era trasă cu un soi de vătrai într-o nișă de la baza cuptorului și, de acolo, transferată în urne. Majoritatea urnelor sînt simple, standard, ca niște borcane din tablă neagră, numerotate. Altele însă sînt opere de artă, multe cu semnătura artistului. Așa cum cei îngropați au mausolee și cripte frumos decorate, și cei incinerați au locuri de veci elegante.
Ambele aripi de la etajul Crematoriului servesc drept columbare, spații de depozitare a urnelor, și, deși acesta și-a încetat activitatea în 2012, după 60.000 de incinerări, nemaiputînd respecta standardele de poluare, încă funcționează drept columbar, împreună cu întreaga clădire de două etaje din dreapta sa.
Aici au fost incinerați Grigore Trancu-Iași, unul dintre fondatorii Societății Cenușa, Grigore Antipa, Eugen Lovinescu, Ana Pauker, arhitecții Arghir Culina și Victor Stephănescu și multe alte personalități. În anii ’60, a fost amenajat aici un Colț Roșu cu urnele simple, cubice, din marmură albă, ale mai multor membri ai Partidului Comunist și amplasată o placă cu propagandă sovietică.
Tot aici, după protestele din 17 decembrie 1989 de la Timișoara, au fost aduse cadavrele a 45 de morți împușcați de către Armată și Securitate, au fost incinerate, iar apoi aruncate într-un canal din Popești-Leordeni. Aceasta este valoarea unui om în comunism. Nu există cetățeni nemulțumiți.
Crematoriul Cenușa este încadrat ca Monument Istoric de clasă A și există un proiect pentru restaurarea sa.
Ovidiu Neacșu este ghid local pasionat de istoria și arhitectura orașelor, în cadrul proiectului Bucureștiul povestit.
