Cu sens pe contrasens

O mare problemă a educației de la noi este abandonul școlar, adică copiii care nu mai ajung la școală și abandonează educația formală oferită de statul român. Educația este un drept fundamental, garantat de Constituție. Dar ceea ce lipsește este capacitatea statului român de a garanta efectiv și implementa acest drept fundamental. Drepturile cetățenilor sînt goale dacă nu sînt și respectate și garantate.

Cauzele abandonului școlar sînt multiple și preponderent sociale: sărăcie, lipsa unui transport adecvat, nevoia de a munci pentru a întreține familia etc. Dar o problemă conexă, despre care nu prea se vorbește, dar care contribuie semnificativ la acest abandon școlar, este abandonul sensual. Adică abandonul cu privire la o viață cu sens, căci lipsa unei educații relevante atrage după sine și lipsa unei vieți cu sens. Deoarece școala este, în general, percepută ca fiind nerelevantă social, educația nu mai este ceva ce trebuie valorificat pentru a avea o viață împlinită.

Modelele copiilor de azi sînt în general personaje care au „reușit” în viață nepariind pe educație. Modelul social este dat de popularitate, de cîte like-uri sociale ai și, astfel, într-o lume de forme fără fond, copiii confundă popularitatea unor personaje efemere, dar aflate pe val, cu personalitatea unor modele autentice de care este foarte mare nevoie, dar a căror voce distinctivă nu mai răzbate în acest vacarm colectiv.

Cum școala noastră nu reușește să ofere o educație centrată pe valori, pare că nu se poate rupe de acest model centrat pe reproducerea de informații și testarea acestora, pe simpla memorare și repetare a unor cunoștințe. Și toate acestea nu stimulează gîndirea și mai ales gîndirea reflexivă, în care apare în mod firesc întrebarea: cum pot avea o viață cu sens?

Dincolo de cum e școala și ce ne oferă aceasta azi, de cum e societatea și ce modele sociale oferă aceasta, noi, oamenii, ar trebui să ne punem pregnant această întrebare cu privire la sensul vieții noastre. Care este și ce conferă sens vieții noastre?

Sigur, o educație relevantă, reflexivă și centrată pe valori ar trebui să ne favorizeze permanent autocunoașterea și autoreflecția, și atunci astfel de întrebări (cine sîntem, ce vrem, ce înseamnă să avem o viață cu sens, care este sensul vieții etc.) ar apărea în mod firesc și autentic. Dar cînd nu ne mai întrebăm de multe lucruri, nu ne mai întrebăm nici de ce nu ne mai întrebăm de nimic...

Modelul pentru o viață cu sens este dat de dictonul socratic „O viață neexaminată nu merită trăită”. Contextul actual, plin de instabilitate și dominat din ce în ce mai mult de impactul rețelelor sociale și al Inteligenței Artificiale asupra vieții noastre, este unul exact opus, în care noi ne robotizăm și delegăm din ce în ce mai mult din sarcinile noastre cognitive. Rețelele sociale ne însingurează și dezbină, iar Inteligența Artificială ne robotizează și depersonalizează.

Revenind la școală, familie și comunitate, în genere, noi, românii, trăind într-o societate gregară, sîntem foarte mult influențați în deciziile noastre de către cei de lîngă noi. În genere, marile decizii cu privire la școală, viața privată sau activitatea profesională sînt, de fapt, prelungirea și consecința presiunii „binevoitoare” a familiei și prietenilor noștri. Dar drumul către iad este pavat cu cele mai bune intenții. Mergem la școala aleasă de părinții noștri, uneori continuăm în același fel și cu alegerea facultății și, chiar mai departe, prin alegerea profesiei și a familiei. Neîmplinirile, frustrările și idealurile părinților și bunicilor noștri joacă un rol foarte mare în deciziile noastre existențiale: ne căsătorim sau divorțăm sub influența familiei, după cum ne angajăm sau ne dăm demisia tot așa, sub influența „celor dragi” de lîngă noi. Ei știu mai bine decît noi și, desigur, ne vor binele și numai binele.

Dar este binele nostru același cu binele crezut de celălalt pentru noi? Putem să trăim prin „proxy”? Putem să credem că noi știm mai bine ce e mai bine pentru celălalt? Ce ne dă acest drept? Invers, știe celălalt ce e mai bine pentru noi? Ne poate el trăi viața? Aceste pretenții de cunoaștere nu ne strică de fapt viața? Dar ne poate altcineva strica viața? Da, dar acest altcineva de fapt sîntem doar noi, căci ceilalți nu ne pot „strica” și influența viața decît în măsura în care noi îi lăsăm să facă asta. Nu ei sînt responsabili de viața noastră, ci noi și numai noi avem această responsabilitate, iar dacă ei reușesc să ne influențeze viața în cele mai profunde decizii ale noastre, înseamnă că noi le-am delegat tacit sau explicit această posibilitate. Dar decontul existențial este strict personal și individual.

Multe lucruri importante și mari din viața noastră nu depind de noi: epidemii, crize, războaie, situații și configurații geopolitice... Dar ceea ce depinde de noi este răspunsul nostru la ele. Foarte ușor ne delegăm responsabilitatea acestui răspuns către ceilalți, mergînd inerțial și cu turma. Aceasta este cumva și lecția stoică: nu controlăm majoritatea evenimentelor din viața noastră, dar putem controla reacția noastră la ele. Și aici, în această reacție sau, mai bine zis, în acest șir de reacții, în coerența noastră internă și morală a mersului zilnic într-o anumită direcție, apare sensul vieții noastre.

Cred că cel mai important lucru aici este conștientizarea metacognitivă a acestei nevoi de a avea un sens: Pentru ce trăim? Ce vrem să lăsăm în urmă? Răspunsul poate fi și „nimic, trăim la întîmplare”, dar este important să conștientizăm acest lucru și să o facem într-un mod coerent și asumat. Putem să fim nihiliști, să spunem că nimic nu are sens, dar chiar acest lucru să constituie sensul unei vieți a cuiva care crede că viața nu are nici un sens.

Nietzsche este un astfel de personaj în care sensul vieții lui este dat de a spune, în mod coerent și consistent, că viața nu are nici un sens. Sensul este dat de coerența și convergența răspunsurilor și acțiunilor noastre. E ca într-un sistem fizic: sensul vieții noastre este suma sau conjugarea vectorilor (sensurilor) din anumite momente ale vieții noastre; dacă aceștia sînt preponderent într-o direcție, atunci acela este sensul vieții noastre. Dacă acesta este și un sens conștient, atunci sensul vieții noastre este și asumat, și interiorizat.

În majoritatea timpului sîntem pe pilot automat și, în general, ne fixăm tot felul de ținte pe care le atingem în mod nereflexiv. Cele mai reflexive momente sînt, cred, cele date de pierderile din viața noastră, de rupturile de ritm și parcurs. Trăim preponderent instinctual și reacționăm mecanic, sîntem plini de automatisme, automatisme de gîndire, vorbire și acțiune. Pierderile sînt cutremurele și rupturile de parcurs ale vieții noastre și atunci ne întrebăm firesc: încotro și cum mergem? O viață cu sens este o viață în care ne extragem din aceste automatisme, în care ieșim din clișee și repetitivitate.

Inteligența Artificială ne ajută în mod clar să ne predăm automatismelor și să mergem inerțial. De exemplu, dacă astăzi trebuie să ajungem la o anumită adresă nu mai „calculăm” traseul, acest lucru se face instantaneu printr-o aplicație. Același lucru și cu privire la alte decizii în legătură cu ce gătim sau mîncăm, cum ne îmbrăcăm, ce mașină sau casă să ne cumpărăm etc. Dacă rolul IA rămîne totuși la acest nivel, nu ne este afectată viața ca întreg. Dar dacă IA intră în viața noastră pe post de confident, înlocuind prietenul, preotul, psihologul, doctorul sau avocatul, acaparîndu-ne sufletul și inima, atunci putem spune că mintea noastră se algoritmizează și automatizează, căci IA nu este decît o suită de algoritmi prin care ne este dată o predictibilitate statistică de a avea un anumit șir de cuvinte. Atît și nimic mai mult.

Problema este că IA potențează și mai mult mulțimea, căci acest instrument scanează ceea ce se știe și este disponibil la un anumit moment și ne dă o opinie sintetică pe baza acestei cunoașteri comune. Or, sensul vieții este de cele mai multe ori exact ieșirea din această curgere inerțială, împreună și în acord cu ceilalți. Sensul vieții poate să fie uneori exact (mersul pe) contrasens, adică devenim autentici și ne trăim viața într-un mod asumat și real tocmai cînd refuzăm să mai mergem inerțial cu ceilalți, cu mulțimea. Sigur, îți poți găsi drumul și într-o curgere comună, dar trebuie să ne convingem singuri de acest lucru și, în ciuda unei curgeri comune, să avem sentimentul că sîntem pe drumul nostru.

Nu mersul împreună este problema, ci conștientizarea că acel mers împreună este și sensul drumului nostru. Sensul și contrasensul sînt simple convenții rutiere, iar uneori ieșirea de pe pilot automat înseamnă exact mersul împotriva unor convenții și mentalități. Mai bine mergi pe contrasens, dar cu sens, decît să curgi inerțial cu mulțimea într-un mod automat și instinctiv.

Sorin Costreie este profesor la Facultatea de Filosofie a Universității din București și consilier prezidențial pentru educație și cercetare. Cea mai recentă carte publicată: Leibniz și infinitul. Studii de filosofia matematicii, Editura Universității din București, 2025.