Păi, nu știu cum se face că în copilărie eram cu toții împotriva sistemului. Chiar și copiii „de ștabi”, adică de părinți cu mari funcții în conducerea comunistă, erau împotriva sistemului, unii dintre ei cu mai mult curaj decît oricare dintre noi. Așadar mersul „pe blat”, fie cu autobuzul, fie cu trenul, „cu nașul”, chiulul de la orele plicticoase, săritul gardului ca să intri fără bilet la cinematografele în aer liber de pe litoral, iar mai tîrziu mustățile desenate pe fotografiile lui Ceaușescu, din manuale – erau instinctiv antisistem. Pe atunci nu simțeam exact riscul sau implicațiile, ne aruncam în asemenea lucruri cu maximă plăcere. Le-am făcut pe toate, iar în studenție destule altele, și mai și.
Cel mai mare curaj copilăresc pe care l-am avut de a înfrunta sistemul a fost în clasa a V-a, deși nu înțelegeam încă mai nimic din ce se întîmpla în jurul meu. Dirigintele nostru era un extraordinar profesor de matematică și care preda atît de bine că ar fi trebuit, după cum spunea chiar el, „să înțeleagă și băncile”. Recunosc că mi-a plăcut matematica datorită lui. Cît despre el, a regretat întotdeauna (spre deosebire de mine!) că nu am ales, ulterior, să studiez acest domeniu plin de poezie, zicea.
Era un om în vîrstă, care impunea prin simpla prezență, mergea cu baston, șchiopătînd un pic, umbla vorba că în urma unei răni din război, și avea fața ridată, înclinată spre solemnitate. Avea ochi albaștri, apoși și l-am văzut cu toții lăcrimînd cînd ne-a vorbit despre război. Purta mereu un fel de bască pe cap – folosită și pe post de recuzită: o scotea uneori și o lovea de catedră, pasămite de supărare cînd cineva se încurca la lucruri banale sau o folosea, ca exemplu alternativ, în formula amintită: „Pînă și basca mea a înțeles!”. Conta pe veselia noastră în asemenea momente de mare supărare teatrală.
În mine avea încredere din motive care îmi scapă. Și a venit momentul alegerii comandantului de pionieri pe clasă (care urma să primească șnur galben la uniforma de pionier, ceea ce ne tenta pe toți). Fusesem propusă, împreună cu încă vreo două colege, urmau în cîteva zile alegerile. M-am dus acasă, oarecum mîndră de mine. Însă cînd a auzit vestea, mama s-a enervat, fără prea multe explicații. Mi-a spus, cu tonul luat numai în chestiunile grave, să nu accept nici acum, nici mai tîrziu, funcții din astea. Niciodată! Intuind că urmează să fac un gest aventuros, ca în romane, am întrebat-o:
– Dar cum să le zic că nu vreau?
– Spui că nu te lasă mama și gata!
Acum mă întreb dacă a vorbit serios. A venit și momentul alegerilor. Prima propunere pentru comandantă de detașament am fost eu și toată lumea credea că voi fi aleasă. M-am sculat în picioare și, cu o siguranță invers proporțională cu înălțimea, am refuzat răspicat. Toată clasa a înlemnit. Îmi amintesc uluiala de pe fața dirigintelui nostru. După cîteva secunde lungi, înghițind, a întrebat, încercînd să înțeleagă, de parcă era vorba de o problemă de matematică:
– Cum așa? De ce?
– Nu mă lasă mama, am rostit, cu mîndria pe care o avem și cînd dădeam rezultatul la o succesiune dificilă de adunări, scăderi, înmulțiri și împărțiri. Țin minte că adesea acest rezultat, ne prevenea profesorul, era unul „frumos”: 100 sau 1.000 sau 0. Acum sigur rezultatul era 0.
După explicația mea, a urmat un alt moment de consternare, iar „tovarășul diriginte”, cum trebuia să-i spunem în clasă, a rămas realmente cu gura căscată. Apoi și-a recompus la iuțeală chipul și a trecut, ca și cum nu se întîmplase nimic, la următoarea candidată. O cunoștea pe mama, era și ea profesoară (de chimie) la Liceul nr. 1, căruia oamenii vechi îi spuneau „Șaguna”. O fi funcționat solidaritatea de breaslă sau altceva, cert e că n-a mai pomenit niciodată de asta. Mi-ar plăcea acum să știu ce a gîndit în acele momente. Dacă ar fi ajuns „mai sus” că o profesoară îi interzice fiicei ei să fie președintă de detașament putea ieși foarte rău. Profesorul meu nu mi-a amintit niciodată de acest episod, mai tîrziu, cînd ne întîlneam întîmplător pe străzile Brașovului și evocam împreună cei patru ani petrecuți la Școala nr. 6, de pe strada După Ziduri. Poate că a vrut să-l uite.
*
Una dintre calitățile dirigintelui nostru, dincolo de felul limpede de a preda, era că ne organiza în fiecare an școlar, în vacanța de primăvară, cîte o excursie cu autocarul prin țară. Era cel mai frumos lucru care ni se putea întîmpla, prilej de mici idile și mici aventuri, dar mai ales de felurite descoperiri: oameni, cuvinte, muzee, biserici și mănăstiri, hoteluri sau numai peisaje, trecători adînci prin munți și dealuri moi. Pînă și urcatul sau coborîtul din autocar erau pline de semnificații tainice, totul conta pe atunci, fiecare pas, fiecare secundă, fiecare atingere întîmplătoare. Călătoria din vacanța de primăvară ne atrăgea așadar de fiecare dată: o experiență grozavă, pe care o așteptam tot anul.
Fiindcă fusesem dată la școală la 7 ani și 8 luni, am fost mereu mai în vîrstă cu aproape un an decît ceilalți. Profesorul mă trimitea deci pe mine cu toți banii strînși de la copii, la ONT, Oficiul Național de Turism, care era la ARO, lîngă casa mea și la vreo zece minute de școală, apoi mă întorceam în clasă cu chitanța. Inutil să spun că mă simțeam tare bucuroasă de misiunea asta (cu atît mai mult cu cît o făceam în timpul orei), și pentru care eram apoi lăudată, de parcă venisem cu un premiu de la olimpiada de matematică.
În clasa a VI-a, excursia a fost în Moldova. O plătisem deja. Domnul diriginte m-a luat deoparte într-o pauză și m-a întrebat:
– Vrei să vii?
Am dat timid din cap că da.
– Îți pot da banii înapoi, să știi, găsesc pe altcineva în loc, dacă vrei.
Am dat din cap că nu. Același dialog îl avusesem și acasă, cu mama. Voiam să merg.
Am stat la fereastră, în autocar, și am privit afară, tot drumul. Moldova a fost plină de locuri memorabile: bojdeuca lui Creangă, în toată sărăcia ei autentică, teiul lui Eminescu mult mai bătrîn decît i s-ar fi cuvenit unui poet atît de tînăr, pădurea din Ipotești abia înverzită, cea mai frumoasă dintre toate pădurile pe care le văzusem. De atunci le țin minte, nu de mai tîrziu. La fel, primul meu muzeu al ceasurilor, la Palatul Culturii din Iași, precum și ouăle de struț din biserici, care și azi mi se par ciudate ca podoabe la candelabrele autohtone, iar explicația prezenței lor nu mă satisface. Mi-a plăcut, în schimb, să aflu că policandrul simboliza cerul cu lumînările-stele, iar clopoțeii atîrnați uneori de el – și pe care nu i-am auzit niciodată, doar i-am văzut – mă făceau să mă gîndesc la clinchetul stelelor.
Într-una din seri am făcut popas lîngă Iași, la motelul Bucium, care mai există și azi. Aveam rezervate camere cu două sau trei paturi, la etajul I, și totul ni s-a părut foarte cochet. Ne credeam cu toții mari și gata să ne luăm viața în mîini. După masa de seară, am fost trimiși la culcare, a doua zi trebuia să plecăm devreme. Nu mai țin minte dacă dirigintele a trecut din ușă-n ușă ca să se asigure că am stins lumina sau a avut pur și simplu încredere că ne culcăm. Dar la 12-13 ani, eram la vîrsta neastîmpărului și a neascultării. Am fost cooptați cu toții, tot etajul adică, la o întîlnire nocturnă într-una dintre camere. N-am ieșit pe ușă, ci am încălecat balconul, considerînd că e mai puțin riscant: pe hol ne puteam întîlni cu domnul diriginte. Balcoanele erau separate doar de un panou din șipci și nu era dificil să sari de pe unul pe altul, mai ales că la orele de gimnastică făceam lucruri mult mai grele. Ca să nu mai vorbesc de acrobațiile pe care le vedeam prin filmele de aventuri, în Sfîntul, cu un Simon Templar / Roger Moore elegant și agil sau în filmele cu Belmondo, care se legăna în aer ca un clopot, minute în șir, atîrnat de cîte o frînghie coborîtă dintr-un elicopter. Prin comparație, să sari din balcon în balcon era un fleac. În cîteva minute, o bună parte dintre noi se regrupaseră într-o cameră, unde a început petrecerea: zbînțuială, rîs, agitație. Ne purtam ca și cum nu ne mai văzuserăm de zile întregi și fiecare voia să se facă remarcat, ne purtam ca în pauză, ca în vacanță, ca primăvara, cînd vrei mai multe de la mica ta viață, și ca atunci cînd lumea se grăbește să-și țină promisiunile. Lumina o țineam stinsă, de parcă asta ne-ar fi ascuns și vocile, ne bănuiam, mai mult decît ne recunoșteam, încercam degeaba să ne înăbușim rîsul și să ne deslușim prin camera traversată poetic de razele unei mici jumătăți de lună.
Cînd ne era mai bine, s-a deschis brusc ușa și o mînă a apăsat comutatorul. Încăperea s-a luminat și ne-am văzut unii altora chipurile speriate, vinovate, și pe cel al dirigintelui nostru plin de supărare adevărată, nu ca atunci cînd dădea teatral cu șapca în catedră ca să-și arate dezaprobarea matematică față de cineva.
S-a uitat încet de la unul la altul cu ochii lui de un albastru blînd. Cînd a ajuns la mine, m-a privit lung și a clătinat din cap:
– Nu mă așteptam, Ioana! Nu de la tine...
Știam de ce și au început să-mi curgă lacrimile. Trecuseră doar douăsprezece zile de cînd îmi murise tatăl. Reușisem, cîteva minute, să uit.
Ioana Pârvulescu este scriitoare. Cea mai recentă carte este Alfabetul domnilor. Viața și aventurile bărbatului din cărți văzute prin ochii unei femei, Editura Humanitas, 2025.
