Deși prietenia reprezintă o constantă a experienței umane, formele și semnificațiile sale variază de la o cultură la alta și de la o epocă istorică la alta, fiind modelate de norme și valori distincte. Cu toate acestea, o întrebare pare să străbată epocile și culturile: cum poate fi deosebit prietenul autentic de cel fals, care își ascunde interesele sub aparența bunăvoinței?
Există o probă a prieteniei care nu poate fi simulată? Găsim în cartea biblică a Pildelor un răspuns paradoxal: „De bună credință sînt rănile pricinuite de un prieten, iar săruturile celui ce te urăște sînt viclene” (27:6). Adevărul spus de un prieten poate răni, dar aceasta este dovada autenticității prieteniei, în timp ce în spatele afecțiunii mimate de prietenul fals se ascund înșelăciunea și lingușirea.
În lumea greacă, prietenia (philia) era mai mult decît o simplă legătură afectivă între persoane, ea constituind o virtute etică indispensabilă vieții cetății, un fundament al coeziunii sociale și o categorie centrală a reflecției filozofice și morale. Mai toți filozofii și scriitorii greci sau romani au abordat, într-un fel sau altul, tema prieteniei și a exigențelor ei etice, iar mulți dintre ei au discutat despre criteriile prin care prietenul adevărat putea fi deosebit de cel fals și lingușitor. Din perspectiva istoriei culturale a prieteniei, lumea greco-romană se distinge prin importanța excepțională acordată sincerității ca trăsătură definitorie a relației amicale, în care curajul prietenilor de a-și spune adevărul incomod unul altuia era considerat unul dintre elementele constituive pentru philia și amicitia. Aproape toate semnele exterioare ale prieteniei pot fi mimate, cu excepția unuia: curajul și franchețea de a spune prietenului adevărul spre binele lui.
De exemplu, în Etica nicomahică, Aristotel considera că prietenul autentic este dator să intervină atunci cînd celălalt greșește: „Stă în firea oamenilor virtuoşi atît să nu comită ei înşişi erori, cît şi să nu-şi lase prietenii să le comită”. În alt pasaj, el arată că relația dintre prieteni presupune sinceritate deplină: „Faţă de camarazi şi de fraţi trebuie să avem o comportare francă şi să ne bucurăm împreună cu ei de tot ce posedăm”.
În celebrul dialog filozofic Despre prietenie, Cicero spune: „Lingușirea naște prietenii, adevărul disensiuni. Adevărul e supărător dacă într-adevăr ura, care e otrava prieteniei, se naște din el, dar lingușirea este cu mult mai supărătoare, deoarece, indulgentă fiind cu greșelile, lasă pe un prieten să se prăbușească violent. Însă cea mai mare vină este în acela care disprețuiește adevărul și e împins la rău din lingușire”.
Așadar, unul dintre semnele distinctive ale prieteniei autentice era curajul de a spune adevărul: parrhesia în greacă, libertas dicendi sau licentia în latină. Termenul parrhesia nu s-a născut însă pe terenul prieteniei. Inițial, în Atena clasică el desemna libertatea de a vorbi, dreptul democratic al cetățeanului de a lua cuvîntul în spațiul public. Odată cu declinul democrației și cu restrîngerea libertăților politice în lumea elenistică și romană, sensul termenului s-a deplasat din sfera libertății de exprimare publică în cea a relațiilor private. Astfel, parrhesia ajunge să desemneze sinceritatea personală, exercitată în cercul de prieteni sau în rîndul membrilor școlilor filozofice, ca virtute morală care contribuie la îndreptarea greșelilor celuilalt.
În Antichitate, doctrinele filozofice nu se limitau la elaborarea unor concepte abstracte formulate de maeștrii lor, ci propuneau adoptarea unui mod de viață, menit să transforme existența discipolilor. Filozofia era practicată ca artă de a trăi, în cadrul unor comunități de adepți, conduse de un îndrumător spiritual. Este și cazul școlii fondate de Epicur la Atena anului 306 î.Hr., cunoscută sub numele de „Grădina”, o comunitate de prieteni, deschisă și femeilor, și sclavilor, întemeiată pe încredererea deplină între membri și afecțiune reciprocă. Epicur afirma că prietenia este o condiție a vieții fericite: „Dintre toate bunurile pe care ni le oferă înţelepciunea, ca să ne asigure fericirea de-a lungul întregii noastre vieţi, cu mult cel mai important lucru este dobîndirea prieteniei” (Maximele fundamentale).
Epicureismiul a avut un mare succes timp de șapte secole și a dus la apariția unei întregi rețele de comunități în întregul Imperiu Roman. O asemena comunitate organizată în jurul idealului prieteniei s-a aflat și în sudul Peninsulei Italice, la Herculaneum, unde a trăit filozoful Filodem din Gadara, în a doua jumătate a secolului I î.Hr. Fragmente din lucrarea sa Despre sinceritate s-au păstrat într-un sul de papirus carbonizat, descoperit într-o casă îngropată de cenușa vulcanului Vezuviu și descifrat cu ajutorul tehnicii moderne.
Formarea filozofică epicureică includea exercițiul spiritual al sincerității (parrhesia), care stătea la baza modului în care membrii comunității trebuiau să se poarte unii cu alții. Filodem oferă sfaturi practice, prin care aceștia erau încurajați să-și spună unii altora adevărul, într-un exercițiu de îndreptare și vindecare morală reciprocă. El descurajează bîrfa și calomnia, ca atitudini incompatibile cu prietenia: greșelile trebuie spuse direct și onest prietenului în cauză, chiar cu riscul de a-l răni. Nu întîmplător, unii istorici ai culturii au văzut în parrhesia, ca practică a adevărului și sincerității în relația de prietenie, o formă de mărturisire ce anticipează spovedania creștină (Michel Foucault), iar în prietenia epicureică un posibil model al „iubirii de aproapele” (André Bonnard).
Franchețe & imitare
Dacă, pentru epicureici, sinceritatea în relația de prietenie ținea de codul etic al comunităților lor filozofice, Plutarh, marele moralist grec din secolul I d.Hr., o abordează într-un cadru mai larg, cel al relațiilor interpersonale, insistînd asupra rolului ei în tratatul Cum să deosebești un lingușitor de un prieten. În acest tratat, Plutarh discută virtuțile prieteniei și schițează un veritabil ghid practic pentru a deosebi prietenul autentic de cel fals, care își urmărește propriul interes. Modul paresiastic de comunicare este indicatorul cel mai sigur al prietenului adevărat, care te mustră atunci cînd greșești și te contrazice, spre deosebire de prietenul prefăcut, care îți cîntă în strună, își schimbă părerile după ale tale și mereu îți dă dreptate.
Lingușitorul, avertizează Plutarh, poate imita sinceritatea: „Însă cea mai rafinată viclenie a lingușitorului constă în imitarea acelei libertăți de a spune adevărul prin care prietenii obișnuiesc să-și facă mustrări unul altuia. Lingușitorul a observat însă acest lucru și nu s-a abținut nici măcar să imite această trăsătură. Așa cum unii bucătari iscusiți folosesc sucuri amare și iuți drept condiment pentru a înlătura din dulceață, pentru ca aceasta să nu devină prea împovărătoare pentru stomac, tot astfel și lingușitorii își asezonează din cînd în cînd lingușirea cu o doză de asprime și de încruntare prefăcută, care nu are nimic folositor”.
Franchețea falsului prieten este moale, lipsită de consistență, în timp ce aceea a prietenului adevărat poate provoca suferință: „Asemenea mierii, care ustură și curăță rănile, dar în rest este binefăcătoare și plăcută, și sinceritatea autentică este dureroasă, dar vindecă”. Codul etic al prieteniei cere ca prietenul să vorbească sincer ori de cîte ori împrejurările o cer, însă adevărul trebuie spus cu măsură și delicatețe, fără sarcasm, la momentul potrivit și cu intenția de a-l îndrepta pe celălalt. Franchețea nu trebuie să se manifeste decît între patru ochi, niciodată în prezența altora, iar critica trebuie împletită cu lauda.
Sursele pe care le-am discutat pînă acum provin din mediile educate ale elitei greco-romane, așa că este greu de spus dacă acest ideal etic al prieteniei era practicat și de oamenii obișnuiți, în comportamentele lor cotidiene. Totuși, comedia antică, ce se adresa unui public larg, prezintă frecvent și condamnă figura caricaturală a prietenului fals și lingușitor. Apoi, într-una din fabulele lui Esop, „Corbul și vulpea“, relațiile dintre oameni sînt transpuse în lumea animalelor, oferind o imagine a lingușitorului care obține ceea ce dorește. Mai mult, acest motiv al prietenului fals – susțin folcloriștii – este un model narativ transcultural care se regăsește în basmele și snoavele multor popoare.
Mulți istorici care au fost preocupați de istoria prieteniei consideră că în secolele XVII-XVIII, datorită apariției individualismului modern și a unei noi sensibilități emoționale, se modifică treptat reprezentările și experiența amiciției. Anne Vincent-Buffault, în cartea Une historie de l’amitié (2010), susține că, odată cu procesul de rafinare și raționalizare a comportamentelor sociale și cu impunerea normelor politeții mondene, prietenia este desprinsă din spațiul public și începe să fie concepută ca o relație privată, intimă, pierzînd mult din funcția sa etică.
După cum am văzut, în Antichitate prietenia era inseparabilă de virtute și de obligația morală de a-l face pe prieten mai bun. Horațiu deplîngea moartea prietenului său Quintilius Varrus, poet, editor și critic literar: „Quintilius, deci, somnul cel veșnic și domol / îl doarme-acum! cînd, Cinstea și Adevărul gol, / Credința și Dreptatea, surore gemene, / cînd oare mai găsi-vor un om să-i semene?” (Ode). În acest elogiu al virtuților prietenului său se regăsește celebra expresie latină nuda veritas – „adevărul gol-goluț”.
Tot de la Horațiu, în Arta poetică, știm că prietenul Quintilius avea curajul să-i critice versurile nereușite și să-l pună să le îndrepte: „«Ia fă bine şi-ndreaptă / Asta şi asta» spunea; şi la vorba că-i tot ce se poate, / C-ai încercat şi-ncercat, poruncă-ţi dădea de a şterge / Versul cel rău întocmit, ca să-l baţi pe ilău de la capăt. / Dacă în loc să-l îndrepţi, te-apucai să-ţi tot aperi greşeala, / Nu mai rostea un cuvînt, socotind de prisos orice muncă, / Şi te lăsa să te-admiri de-ale tale-ncîntat, fără critic. / Omul cinstit şi-nţelept va respinge un vers ce e şubred, / Va condamna pe cel aspru, va trage o linie neagră [...]. / «Să-mi supăr amicul / Cu-asemenea fleacuri?» Da, fleacuri, dar ele-or aduce mîhnire / Pe un poet ce-i în rîset luat şi primit cu răceală. / Ca de rîioşi sau de-aceia ce suferă de gălbinare, / Ca de-apucaţi, furioşi sau ajunşi de mînia Dianei / Fug cei cuminţi, nevoind să atingă poetu-n sminteală”.
Observația lui Horațiu pare scrisă pentru vremurile noastre, cînd poeți închipuiți se autopromovează hiperkinetic pe rețelele sociale, lipsiți de prieteni adevărați care să le spună că, în orice revistă literară autentică, producțiunile lor n-ar putea trece nici măcar de rubrica „Poșta redacției”. De altfel, se pare că, astăzi, atît prietenii adevărați, cît și criticii literari veritabili sînt la fel de rari, la fel de greu de găsit.
Alexandru Ofrim este istoric. Cea mai recentă carte publicată: Farmecul discret al patinei și alte mici istorii culturale (Humanitas, 2019).
Credit foto Epicur: Wikimedia Commons
