pentru Flori & Andreea, prietenele mele pentru totdeauna
Are Bowie o piesă, „Slip Away”, și e vorba acolo despre lucruri care nu încetează să emită semnal, de care nu te poți despărți și pe care, dacă vrem, le putem face nesfîrșite. Piesa are versul ăsta perfect: „Down in space is always 1982”.
După mine, la fel funcționează lucrurile și în prietenii: odată petrecute, ele intră definitiv în realitate. „Down in space e mereu 1992”, am 10 ani și îmi țin ziua în Reghin, cu Lauri, Ralu, Anca, Mari, Simo, Horea, Flori, Mircea, Cipri, Sergiu, Mihăiță, o bucățică de chip din Roxi și micuța Dori. „Down in space e 12 octombrie 2016” și citesc Stăpîn și slugă, iar inima mea migrează încetișor spre credință, aducînd în mintea mea o noutate greu de priceput. În inimă năvălesc viscolul, tufa de peliniță și căluțul rămas numai piele și os peste noapte sub zăpadă, plînsul stăpînului reîntors la căruță și momentul plin de lumină cînd stăpînul nu mai simte nici o teamă și din clipa aceea nu se mai îndură să îl lase neîncălzit vreo clipă pe mujicul de sub el. Sluga e salvată de stăpîn, iar eu tocmai împlinesc 34 de ani. „Down in space e 1987” și găsesc un cerceluș de aur în Parcul Tineretului.
Ce vreau să spun e că nu poți să pierzi vreodată, nu poate să treacă vreodată faptul că ai avut 10 ani și petreceai ținîndu-te de umeri cu micii tăi tovarăși, într-un apartament de două camere la etajul 3 în blocul 24 din Unirii; sau că ai avut 31 de ani și la 5 dimineața te urcai în mașină cu prietenele și colegele tale de liceu – Flori și Andreea – ca să te duci spre Tîrgu Mureș să naști.
Dacă odată petrecute, intră definitiv în realitate, în adîncul spațiului există un timp/prieten care nu îmbătrînește niciodată. Un prieten care nu îmbătrînește (deci nu dezamăgește).
Rezumat în titluri din mari reviste de cultură, timpul Amărăciunii și Dezamăgirii ne prezintă situația Prieteniei cam așa: „Secolul antisocial” (The Atlantic, 2025), „Marele colaps al prieteniei” (Big Think, 2025), „Marea aplatizare a prieteniei” (The Atlantic, 2025), „Recesiunea prieteniei se adîncește pe măsură ce vremurile grele pun relațiile la încercare” (The Wall Street Journal, 2022), „De ce nu mai apuci să îți vezi prietenii?” (The Atlantic, 2019), „De ce le e așa de greu bărbaților să își facă prieteni?” (The New York Times, 2022), „De ce ne pierdem prietenii pe măsură ce îmbătrînim” (The Atlantic, 2023), „Complicațiile programării prieteniilor adulte“ (The Atlantic, 2019), „Costul ieșitului la bowling de unul singur” (Financial Times, 2024).
Observațiile sînt pertinente: oamenii au mai puțini prieteni, prieteniile trebuie programate și trecute în link-uri Microsoft Teams Meeting, aflăm lucruri despre prieteni derulînd un ecran pe care „content”-ul se nivelează și se face una cu prietenul – adică toate se prezintă la fel, sub formă de notificare, story, reel; în același loc sînt și influencer-ul, și fotografia copilului surorii.
Discursul contemporan despre prietenie este cam demoraliza(n)t și neprietenos cu noi. Dacă ne zice că prietenia e în „colaps”, că trăim în plin „secol antisocial” și traversăm o „recesiune socială”, nu ne mai vedem niciodată prietenii, nu mai știm să ni-i facem ori să-i păstrăm, iar prietenia adultă a ajuns o întîlnire programată cu săptămîni înainte, între două obligații, că pandemia a șters categorii întregi de legături, că vremurile grele le-ar fi pus pe cele rămase la încercare, iar pe măsură ce îmbătrînim ne-am pierde, inevitabil, prietenii, păi ne mai arde de prietenie?
Din titlu în titlu se compune imaginea unei lumi în care prietenia nu doar că s-a împuținat, dar pare că și-a pierdut puterea de a rezista timpului: o instituție în recesiune, o deprindere uitată, o specie afectivă pe cale de dispariție.
Are și The Atlantic marea lui dreptate, dar pentru mine nu există sfîrșit în prietenie. Și nici o prietenie nu se leagă în mod definitiv cum se leagă cele din copilărie. Dar ca să ajungi (din nou) acolo, e nevoie de o atitudine prietenoasă și o perspectivă asupra lucrurilor prietenoasă. Textul meu despre prietenie se vrea un text prietenos.
Eram într-a VII-a și făceam chimie cu Flori la ea în Piața Mare, aveam caietele așezate pe fața de masă cu mușama și în pauze mîncam paste cu roșii. Aveam împreună cu Flori 13 ani. Aveam aceleași teme, aceiași profesori, aveam aceeași înălțime, același fel de penar și același tip de stilou. Eram la fel.
Cumva, prietenul e ceva identic mie. Prietenul nu e mentor, nu e părinte, nu e soț. Cu prietenul tău (din copilărie sau adolescență) împarți vîrsta, jucăriile, felia de pîine unsă, sandalele, tema la chimie, frica de la chimie, subiectele la teză, împarți naivitatea, nepriceperea, ignoranța, furia și frica, împarți bucuria. Prietenia e o sfîntă egalitate în sensul că prietenul tău nu te-a cunoscut doar „mai demult”, ci te-a cunoscut „mai înainte” – înaintea identității tale adulte, înaintea ideii de reușită și a ideii de eșec, înaintea poziționării tale în lumea socială sau profesională, înainte să devii cineva, înainte să devii o poveste consacrată despre tine.
Prietenia e ceva ce s-a întîmplat și a avut loc. Și rămîne ceva forever adevărat. Oamenii se pot îndepărta, se pot dezamăgi unii pe alții, pot deveni incompatibili sau chiar străini. Dar cumva toate astea sînt realități ulterioare sau secundare timpului prieteniei. Timpul prieteniei e în adîncul timpului unde e mereu 1982 și prezentul nu are puterea și autoritatea să ajungă acolo și să distrugă retroactiv valoarea. Formele noastre de atunci nu pot fi revocate.
Jos în spațiu
Voi fi avut mereu 13 ani. Voi fi mers mereu cu Flori și Andreea să nasc la Tîrgu Mures. Pe drumul acela de 33 km dintre Reghin și Mureș, nu voi fi mers niciodată singură, ci însoțită de prietenele mele dragi care au și devenit nașele fetiței mele. A fost adevărat, uitați o brățărică de aur pe care scrie Irina. De la ele.
Andreea a murit în mod tragic zece ani mai tîrziu, e adevărat că am fost la înmormîntarea ei, dar cum să fie Andreea în acel sicriaș? Vreau să vorbesc cu Andreea!
Era ca mine, am făcut amîndouă mate-info la Liceul nr. 1, l-am avut amîndouă pe Săcărea diriginte, am mers pe ger năprasnic la colindat împreună, o văd acum cu ochii minții cum se lungește peste bancă (stătea pe rîndul de la geam, în prima bancă, cu totul lipită de catedră) ca să se prefacă că modifică nota în catalog, cînd profesorul era întors la tablă. Era o figură! Am fost deodată fete de liceu, am fost deodată în clasa a IX-a, am rîs de ne-am prăpădit împreună, i-am ținut copilul mic în brațe, am fugit amîndouă dintr-o curte de liceu de unde am furat un anunț lipit pe un panou, cum să moară Andreea?
Dar „Down in space e mereu 2013” și sîntem împreună acasă la Flori în Piața Mare, iar cu o seară înainte mîncăm porumb fiert și pește prins de Cătălin. Eu tocmai mi-am terminat examenele la Cluj, cred că mai am o lună de boierie pînă la naștere. Iar în toiul nopții, cînd mă iau durerile și o trezesc încetișor pe Flori și Flori o trezește pe Andreea, Andreea poartă o cămașă lungă și albă, din bumbac fin, nespus de frumoasă. „Down in space” prietena mea nu a murit niciodată.
Într-a șaptea făceam la chimie împreună, zeci de ani mai tîrziu, la 42 de ani, speriată și plină de mînie în bucătăria mea din Tudor, din cauza unei vieți care mi se ruinase sub propriii ochi, am strigat după prietena mea Flori. Eu sînt prietenul care strigă după ajutor. Vorbeam la telefon, dar ea a venit la mine acasă și m-a ținut de mînă și mi-a vorbit așa cum îi vorbești unui copil. O văd cu ochii minții cum stă aplecată în dreptul genunchilor mei, eu stau pe scaun și cine știe ce am în fața ochilor cu adevărat, dar ea mă vede pe mine cu adevărat. Și crede în mine. Nu știu cît trecuse de cînd nu ne mai auziserăm cînd am reluat legătura – un an, doi ani? –, dar prietenul meu nu moare în mine niciodată. Și sper că nici eu în el.
Dacă strigi după ajutor eu voi fi prietenul care răspunde „Da, vin după tine!” Prietenul, pentru mine, e cel care recunoaște chemarea. Prietenul este cel care recunoaște chemarea – chiar dacă vocea vine de foarte departe, de peste un an, zece ani sau o viață schimbată cu totul. Faptul că am devenit prieteni buni la un moment dat nu se încheie niciodată. Vin după tine! Intru în locul în care te-ai rătăcit și dau de tine, te găsesc. Nu aștept să ieși singur din întuneric ca să reiau relația cu tine. Cobor pînă unde ești.
Dar trebuie, e imperios necesar să mă strigi fiindcă poate sînt prinsă în viața mea care nu e neapărat prietenă cu mine. Poate nu sînt pe fază. Să nu lăsăm prietenia să se transforme în examenul secret al prieteniei. Examenul secret stabilește că, dacă ești cu adevărat prietenul meu, trebuie să știi că am căzut fără să strig, iar dacă trebuie să te chem, ai eșuat deja.
Prietenul recunoaște chemarea, dar trebuie să existe o chemare. Ca în The Four Seasons (1981) al lui Alan Alda. Prietenii sînt cei care răspund apelului și vin într-un suflet și-ntr-un picior și-ți sar în ajutor. Îți aruncă frînghia de care să ții acolo unde ai căzut și de unde nu te poți scoate singur. Te scot din apa înghețată ca Jack, Kate, Nick, Ginny și Claudia Zimmer pe Danny Zimmer. Prietenul la nevoie se cunoaște! Dar strigă-l! Strigă-mă! Strigă-ți nevoia. Zi-mi unde ești.
Prietenii te apără și te ajută nu pentru că ai dreptate. Te apără și te sprijină fiindcă ești de-al lor. Pentru gestiunea situației, grupul își divizează susținerea, povara distribuită e amortizată, apartenența e confirmată. Grupul e prea mare (masiv, voluminos) ca să intre ca un duh în urechiușa rănitului, să simtă fiecare pliu afectiv. Cu anatomia lui specială, mai multe brațe, mai multe acțiuni, mai multe voci, grupul face ceva unic: te în-con-joa-ră; din toate părțile și îți spune „Ești al nostru”. „Și în mjlocul nostru ești la adăpost.” „Nu trebuie să te înțelegem în profunzime ca să te sprijinim.”
Susținerea vine distribuită, ca-n poezia degețelelor, unul cară geamantanul, unul merge la viței, unul merge la purcei, unul strînge așchiuțe, unul face plăcintuțe. Ajutorul se obține la final cînd tu, chiar dacă rănit, aduni toate aceste participări și contribuții particulare ale fiecăruia și recunoștința ta le ține legate, iar legătura obținută te susține. Dar, te rog, strigă-ne! Spune-ți nevoia. Zi-ne unde ești.
Jos în spațiu, cercelul este și pierdut, și găsit. Cercelușul este mereu amîndouă: în iarbă, strălucind, și în palma fetiței care îl ridică. Jos în spațiu, 14 copii din Reghin sărbătoresc o zi de naștere cum n-a mai fost alta! Camaraderia lor rămîne mereu actuală. Și dacă unul strigă, ceilalți copii ridică privirea. (Spre noi)
Andrada Ilisan este psiholog clinician și psihoterapeut analitic existențial.
