„Jocurile noastre erau crude și barbare”, scria Mircea Cărtărescu în Nostalgia. Ei bine, Fața Lungă era un joc nici crud, nici barbar, dar băgase groaza în părinții noștri ca nici un alt joc. Cel mai bine, totuși, este s-o iau cu începutul. Alors...
Toți, cînd eram copii, am jucat „De-a v-ați ascunselea” (hide and seek sau cache-cache), numită de aici încolo fața; mai scurt, mai exact și mai la îndemîna scopurilor mele. Asta se știe. Ceea ce nu se știe este că fața este, alături de caninii care ne cresc din gingii, unul dintre cele mai puternice argumente împotriva existenței lui Dumnezeu (unu) și că fața se numește, corect, fața scurtă (doi). Pentru că Fața Lungă este un alt joc. Înrudit, dar diferit. Specific Berceniului.
Dacă am fi făcuți după chipul și asemănarea Lui, nici n-am avea canini și nici n-am juca fața. Dar avem canini și jucăm fața, deci ne tragem dintr-o specie de pradă, deci sîntem o specie de pradă, punctum! Ați văzut copii jucînd fața? În mod serios, adică? Copii serioși, dedicați? Ei bine... ăla nu este joc, aia este vînătoare de oameni, este război tribal, este antrenament paramilitar, este exersarea, iar și iar, a atacului prin surprindere – cea mai sigură manevră a tuturor conflictelor, inter- și intraspecifice. Slavă Domnului că nu ne folosim și caninii cînd jucăm fața! Bine, pentru asta există sutele de filme cu vîrcolaci și vampiri, dar divaghez.
Berceniul din memoria mea afectivă a fost un spațiu cu totul special, deși pe memoria mea, afectivă sau nu, n-aș mai pune bază (vîrsta!). Rămîne faptul că a fost un experiment social neintenționat: au fost aduși la un loc, într-un spațiu compact (cartier-dormitor), oameni din toate colțurile țării și din toate categoriile sociale (că pe atunci nu eram împărțiți în clase sociale, ca acum; eram „categorii”). Acești oameni și-au adus copiii cu ei sau și i-au făcut la fața locului, iar pentru noi – copiii – Berceniul era „acasă”. Dar noi eram mici, iar Berceniul era mare și violent (ca orice mediu de strînsură), așa că „acasă” însemnau, de fapt, două blocuri, trei alei și-un părculeț. Nici măcar pînă la școală nu ne aventuram, în afara orelor de curs: acolo era teritoriul altora, mai mari, mai răi și mai săraci ca noi.
Teritoriu. Rețineți acest cuvînt. Este mai la îndemîna scopurilor mele.
Am jucat fața vreo zece ani, poate și mai mult. N-aș putea spune cîți copii eram în grup, să fi fost poate 12, să fi fost poate 15, dar nu mai mulți. Terenul de fața a rămas totdeauna același: ghena de gunoi era locul de mijă, iar ascunzătorile erau scările blocului, subsolurile înfricoșătoare (pentru curajoși), tufișurile și iarba înaltă (pentru cei iuți de picior) și, mai tîrziu, mașinile parcate. Dar timpul a trecut.
Odată intrați în pre-adolescență, fața nu ne-a mai ajuns. Am inventat Fața Lungă, nimeni nu știe exact cum, deși ipoteze există. Am ținut jocul secret, pentru că știam ce reacție vor avea părinții, dacă află de joc – și am avut dreptate. În cele din urmă, cineva a trăncănit, părinții au aflat, ne-au interzis categoric să mai jucăm Fața Lungă, ceea ce ne-a făcut să ne îndrăgostim cu adevărat de jocul nostru. Fructul oprit! Mă rog, poate că Geneza are și ea dreptatea ei, dac-o citim cu umor.
Se juca așa: ne împărțeam în două grupuri, după afinități. Le început de tot ne împărțeam în băieți și fete, dar n-a mers deloc, așa că am schimbat regulile, iar cele două grupuri puteau fi doar de băieți sau puteau fi mixte, dar era interzis unui grup doar de fete să ia parte la joc. Se trăgea la sorți (foloseam o monedă sau un zar de Piticot), apoi grupul cîștigător o pornea halca prin cartier, prin Berceni. Avea voie să meargă pe jos (pe oriunde, adică și prin curți sau să sară garduri), cu troleibuzul sau autobuzul, dar nu avea voie să ia metroul – asta era strict interzis, prin regulament. Celălalt grup număra pînă la 500 (de obicei, grupurile de joc erau compuse din trei, patru sau cinci membri, care numărau pe rînd pînă la 500), apoi pornea în căutare. Paranteză: acum cînd scriu, simt cum mi se ridică părul pe brațe și pe picioare. Momentul acela cînd plecam după ei... nu am mai regăsit niciodată, în toată viața mea de atunci, acea febră a vînătorii de oameni. Era o senzație mistică, primară, de nepovestit, dar mai cu seamă era gregară: toți simțeam asta, toți din grupul de căutare. Colaboram, discutam aprins între noi, încercam să le ghicim traseul, pe baza personalității fiecăruia dintre cei „vînați” și mai cu seamă pe baza personalității liderului, ceea ce punea o problemă secundară: cine se va impune ca lider la ei, de data asta? Liderii prudenți erau previzibili, grupul lor era găsit, de cele mai multe ori. Liderii curajoși erau adversari de elită: reușeau aproape de fiecare dată să își facă echipa să cîștige partida.
Nu se întîmpla nimic cînd îi găseam sau cînd eram găsiți. Ne bucuram toți, învingători și învinși, de regăsire, apoi porneam înapoi spre bloc, într-o procesiune dezlînată, foarte vorbăreață și agitată, dar fericită: se terminase cu bine și de data asta. Efectul adrenalinei se ducea, încet, și rămînea fericirea. Nu glumesc.
Părinții noștri aveau dreptatea lor: Fața Lungă era un joc extrem de periculos. La început, cînd jocul nu avea regulament, cîteva fete s-au rătăcit prin cartier și n-au mai știut să se întoarcă la bloc, dar acesta a fost un incident izolat, repede uitat, odată ce ne-am constituit în grupuri mixte. Necazul era altul: mergînd prin cartier, ieșeam de pe teritoriul nostru, dar mai cu seamă intram pe teritoriile altora. Am fost înjurați de nenumărate ori (evitam bătaia), scuipați, loviți cu pietre, fugăriți cu invizoace, cu cornete cu bold, cu cîinii, cu bicicletele. Fiecare regăsire era o mică victorie, fiecare întoarcere cu bine pe propriul teritoriu era o mare victorie.
Dacă nu mă credeți, nu mă supăr. Dacă vreți să rămîneți cu ceva în urma citirii acestui articol, intrați pe Wikipedia și tastați „Ngogo chimpanzee war” (sau „Guerre civile des chimpanzés de Ngogo”, depinde de limba în care vă simțiți mai confortabil). După lectură, vă invit să reflectați la Fața Lungă. Mulțumesc!
Mihai Buzea este scriitor și trăiește în Belgia. Ce mai recentă carte a sa este Pădurea vrăjitoarei mici, Editura Frontiera, 2025.
