Mă bucur că mă aflu din nou la Oradea, pentru că această mică bijuterie central-europeană dominată de stilul Art Nouveau e potrivită pentru o prelegere despre cultură ca nostalgie a paradisului. Voi analiza azi „lipsa ontologică” resimțită dureros, imediat ce ne conștientizăm mortalitatea și universala tendință umană de a căuta locul (originar sau eshatologic) al imortalității.
Termenului persan paradis desemnează o grădină geometrizată. Multe culturi au imaginat un sălaş al morţilor – Tartar, Şeol, Hades, Infern – în contrast cu locul paradiziac al fericirii perpetue. Nu găsim locuri htoniene ale umbrelor în toate spiritualităţile, dar găsim în toate culturile diferite ipostaze ale paradisului. Jacques Le Goff ne-a arătat că în geografia imaginară a Occidentului creștin a apărut, începînd cu secolul al XIII-lea, așa-numitul „purgatoriu”, unde soarta definitivă a sufletelor mai poate fi negociată. Orientul creștin n-a asimilat această dogmă catolică. Mă voi opri azi la ce ne spun diverse tradiții religioase despre rai și paradis, care par sinonime, fără să fie. Nostalgia și regăsirea paradisului sînt pe larg reprezentate în literatura universală, de la Pratum spirituale a lui Ioan Moschus pînă la Dante, Milton, William Blake, sau „paradisurile artificiale” frecventate de Baudelaire.
Putem accepta că mecanismul simbolic prin care omul produce cultură, deci transcendenţă, se rezumă ideal tocmai în această căutare a paradisului. „Vărul” din Neanderthal al lui homo sapiens a fost întîiul practicant al înmormîntărilor formale. Ideea de a înmormînta cadavrul şi de a-i asocia un anumit inventar (coarne de ren, mici podoabe de silex) sugerează deja o experienţă rituală, deci o proto-religie, probabil înrudită cu totemismul, animismul și fetişismul de mai tîrziu. Dacă aceste ipoteze sînt juste, putem detecta atît capacităţile mentale de abstractizare ale omului de Neanderthal, cît şi apariţia arhaică a concepției despre o dimensiune postumă, unde spiritul defunctului supraviețuiește. Să notăm şi faptul că neanderthalienii sînt inventatorii războiului, atestat prin acte de canibalism ritualic (ingestia creierului adversarului ucis transmitea către învingător forţa lui spirituală).
Neanderthalienii au dispărut acum 60.000 de ani, după ce coabitaseră mult timp cu homo sapiens, care şi-a făcut intrarea pe scena preistoriei cam cu 160.000 de ani în urmă. Primele forme de spiritualitate derivă din percepţia tridimensională a obiectelor şi apariţia conştiinţei reflexive. Ele au permis conceptualizarea dihotomiei dintre aici şi dincolo, pe temeiul căreia s-a cristalizat primul imaginar paradiziac. Acești strămoşi îndepărtaţi și-au imaginat că lumea vizibilă are un dublu invizibil. Este lumea spre care sufletul celui decedat se îndreaptă printr-o călătorie iniţiatică, pe care marile religii antice aveau s-o transpună în scenarii mitologice sofisticate, de pildă în religia vechilor egipteni, în care o divinitate psihopompă călăuzește spiritul defunctului spre lumea cealaltă, unde faptele sale vor fi cîntărite cu o dreaptă măsură.
Dubletul aici-dincolo concentra deopotrivă ideea unei lumi postume fericite și spaima genetică a înfometării din cauza frigului sau a excesului de căldură. Termenul „paradis” evocă o grădină împrejmuită (hortus conclusus) propice vieții contemplative și scutite de efortul dureros al supravieţuirii. Grădina nu este doar natura geometrizată, ci şi anti-natura, locul unde sevele terestre nu generează jungla plină de fiare şi de pericole, ci pacea livezii, tihna locului sigur. E faimosul Eden în care Dumnezeu a instalat „prototipul” adamic.
Versiunea Genezei biblice e ușor diferită de mitologia sumero-babiloniană axată pe un Arbore al vieţii, care ar putea să fie viţa-de-vie. În miturile feniciene, populaţia edenică nu se reduce, de pildă, la un singur cuplu, dar ceea ce e important este că toate narațiunile edenice stabilesc relaţia fundamentală om-Dumnezeu, om-om (Adam şi Eva) şi om-natură. Păcatul originar este de fapt pierderea accesului la fertilitatea oazei şi expulzarea în deşert, adică într-o zonă a pămîntului „netocmit şi gol”.
În Geneză ni se descriu patru fluvii care izvorăsc din paradisul terestru şi se întorc acolo, printr-o dialectică de tip exitus-reditus. La fel, în apocrifele Vechiului Testament, în Cartea Jubileelor, în Enoh, în Cartea a Patra a lui Ezra, Edenul este figurat drept muntele cel mai înalt, pe care se adună Drepţii. Literatura esenienilor de la Qumran evocă și ea, în două rînduri, un „paradis al binecuvîntării”. Ce e de remarcat este că Vechiul Testament ezită între mîntuirea ca întoarcere la origini şi așteptarea mesianică, adică între regresul către un Eden terestru, mitizat, şi urcuşul către marea eliberare spirituală prin care toate promisiunile lui Yahve se adeveresc.
Capitolul 24 din Ecleziastul ne oferă cîteva sugestii. Aici, Sophia divină participă la actul Creaţiei, ca arhetip al lui Hristos Pantocrator. Legea este prima formă a Raiului, urmată de întruparea Înţelepciunii, adică a Logosului divin. Paradisul devine un soi de pasarelă între Muntele Sinai şi momentul Schimbării la Faţă a lui Hristos, pe Muntele Tabor. Tema Înţelepciunii ca fluviu luminos de apă vie, care izvorăşte din paradisul originar şi se suprapune cu figura Mielului din Apocalipsă, aflat pe tron, în centrul Ierusalimului ceresc, reafirmă dialectica „emanație/regenerare”.
În Noul Testament găsim numai trei referiri la paradis. Cea mai cunoscută este spusa lui Iisus pe cruce, către tîlharul care era răstignit alături de El. Pentru că L-a recunoscut ca Mesia, Iisus îi spune: „Astăzi vei fi cu mine în Rai” (Luca 24:43). Aici paradisul nu este atît o destinaţie spaţială, cît locul simbolic unde se reunesc cei drepţi, un soi de echivalent al formulei „a te afla în sînul lui Avraam”. Avem apoi mărturia extazului relatat de Sfîntul Apostol Pavel: „Știu pe un astfel de om, fie în trup, fie afară de trup, care a fost răpit în rai şi a auzit cuvinte negrăite, pe care a le grăi nu stă în puterea omului” (II Corinteni 12:4). Aici, evident, raiul nu mai este grădina originară, ci experienţa inefabilă, extrasenzorială, a cunoaşterii directe a lui Dumnezeu.
În fine, avem o aluzie în Apocalipsa Sfîntului Ioan Teologul 2:7: „Cel ce are urechi să audă ceea ce Duhul zice Bisericilor; celui ce biruieşte îi voi da să mănînce din lemnul vieţii – metafora Crucii – care este în raiul lui Dumnezeu”. Vedem din nou cum începutul şi sfîrşitul se suprapun. Pomul vieţii din grădina Edenului şi Lemnul vieţii, care e Crucea lui Hristos.
Tot în Apocalipsă, capitolul 22:1-2, regăsim acest vocabular simbolic al spaţiului paradiziac. Citez: „Și mi-a arătat rîul şi apa vieţii limpede cum e cristalul şi care izvorăşte din tronul lui Dumnezeu şi al Mielului. Şi în mijlocul pieţei din cetate, pe de o parte şi de alta a rîului, creşte Pomul vieţii, făcînd rod de 12 ori pe an, în fiecare lună dîndu-şi rodul, şi frunzele pomului sînt spre tămăduirea neamurilor”. Paradisul este locul unde oraşul ideal, ca simbol al ordinii spirituale, se întîlneşte cu natura ideală, rodnică şi dătătoare de viaţă. Putem vorbi despre geometrizarea abundenţei, ca în metafora babiloniană a Grădinii suspendate.
Dincolo de spațiul iudeo-creștin, mitologia greco-romană include Grădinile Hesperidelor, Insula celor Fericiţi, Cîmpiile Elizee. Zoroastrismul evocă şi el un loc al antropogenezei şi al vieţii originare fericite. Găsim reprezentări paradiziace în islam, unde Jannah este un paradis postum, deşi unele surse îl asociază simbolic cu un anumit loc originar terestru. În Baghavad Gita, Krishna afirmă că prin graţia lui se dobîndeşte raiul: o pajişte verde pe care vacile pasc liber, în timp ce aleşii dansează după o melodie pe care zeul o cîntă din flaut. Există acolo iazuri cu lotuşi mereu înfloriţi, păsări cîntătoare...
La 1492, cînd urca spre izvoarele fluviului Orinoco, Cristofor Columb căuta de fapt paradisul terestru. Iată și un fragment din Cosmografia universală a lui Sebastian Münster, la 1559: „Scopul nostru este de a descrie în această carte întregul cerc al Pămîntului din punct de vedere fizic şi regiunile locuite, şi, pe de altă parte, să arătăm că paradisul are un loc terestru bine determinat. Nu e întîmplător că la începutul lucrării noastre ne vom pune aşadar întrebarea unde anume se găsea acea grădină a desfătărilor, cunoscută de primii oameni, şi dacă ea mai există încă şi acum. Unii vor pretinde că paradisul se află spre Răsărit, dincolo de tropicul Capricornului şi al Cancerului. Alţii preferă să-l amplaseze în regiunea echinoxială, într-o zonă temperată. Alţii, în sfîrşit, şi-l imaginează într-un loc la mare altitudine, separat de pămînt şi apropiat de cercul selenar, la adăpost de orice accident atmosferic, acolo unde nici un vînt sau nor nu pot ajunge. Ei socotesc că Enoh şi Ilie locuiesc încă acolo, în trup. O a patra categorie susţine că acea grădină s-a situat, înainte de Potop, într-una din regiunile fertile ale Orientului, precum Siria, Damasc, Arabia sau Egiptul”.
Regele Soare l-a însărcinat pe un membru al Academiei Franceze să identifice acel loc al desfătărilor „plin de arbori măreţi şi de parfumuri delicate”. Abia Renaşterea şi apoi Iluminismul au antamat procesul de „politizare” a Paradisului, mutînd din nou omul european din grădina ideală în cetatea ideală, concepută inițial de Platon. Evoluţia modernităţii spre totalitarism s-a petrecut sub zorii acestui paradis citadin şi imanent, chiar dacă Rousseau, unul dintre vectorii distrugerii vechiului regim la 1789, a reinventat mitul paradisului terestru sub forma „bunului sălbatic”, straniul contemporan al butaforiilor pastorale ale Mariei Antoaneta din grădinile palatului de la Versailles.
Noile grădini ale desfătărilor terestre s-au manifestat și în Romantismul european, ca reacţie la excesele raţionaliste ale Iluminismului revoluţionar și bovarică recuperare a unui Ev Mediu idealizat. Odată cu secularizarea, deci cu amnezia religioasă și adoptarea meta-discursului care dezvrăjeşte lumea, ne-am instalat în această post-copernicană „brave new world”. Cu Google Earth nu mai există nici un centimetru pătrat necartografiat și nu mai e loc de paradis terestru, dar continuăm să forțăm societatea perfectă, după modelul tragic al secolului 20 și tonul ecologismului radical, care tinde spre transumanism (după ce a convenit că dispariția omului ar fi o binefacere pentru Terra).
S-ar putea ca era Inteligenței Artificiale să ne scoată din repertoriul aristotelic al formelor de guvernămînt cunoscute pînă acum (monarhie, aristocraţie, democraţie, oligarhie) şi să ne sugereze algoritmic soluții de organizare socială încă neimaginate. Sincer să fiu, mă tem infinit mai mult de paradisurile care ne-ar putea încercui decît de cele la care nu mai avem acces.
