„Socialismul”, scrie Alvin Toffler într-una din cărțile lui, „s-a ciocnit cu viitorul.” Asta am pățit și eu cînd am fost la Singapore, de foarte curînd (3-7 mai 2026): m-am ciocnit cu viitorul. Nu eram pregătit pentru asta, deși crezusem că sînt (citisem mult înainte, aveam – în capul meu – temele făcute de acasă). Dar, nu.
Al doilea lucru pe care simt nevoia să-l spun, ca să mă fac bine înțeles pe mai departe, este că am o relație specială cu munca. Mai exact, nu am job. Trăiesc din colaborări, iar asta înseamnă două lucruri: o relație relaxată cu timpul (dorm la amiază în fiecare zi, îmi ofer week-end-uri de libertate totală, fac nonșalant diferența între esențial și neesențial – de exemplu, mi-am scos din vocabularul activ cuvîntul „trebuie”); din acest motiv, am o relație încordată cu banii. Foarte încordată, de fapt: nu cumpăr niciodată nimic. Hrană, bere și atît. Se poate și așa. Acolo, în Singapore, am dat peste un experiment social în care nu „se poate și așa”. Posibil ca, în cele ce urmează să povestesc, să exagerez în unele privințe și să comit inexactități (ca să nu zic „minciuni”), dar vă cer îngăduință: n-am stat decît patru zile, am văzut și eu cît am putut de mult, am mers pe jos (și cu metroul) zi de vară pînă-n seară, am vorbit cu oamenii dintr-o corporație, așa că părerile mele de călător pe repede-înainte pot fi copilărești sau imprecise, dar măcar sînt sincere.
Un experiment social a fost și comunismul, după cum știm prea bine cu toții. A avut diverse variante, unele extreme (Coreea de Nord, România, Cambodgia, Albania, Cuba), altele ceva mai blajine (Cehoslovacia, Iugoslavia, Bulgaria). Cele mai multe dintre experimentele astea au eșuat lamentabil, altele continuă și chiar prosperă (Vietnam, China continentală), ceea ce îmi contrazice toate teoriile. Că, na. După ce-am trăit comunismul românesc, teoriile mele zic că experimentele sociale trebuie (!) să se prăbușească direct în cap, asemeni tuturor lucrurilor împotriva naturii. Numai că Singapore este un experiment social dus tot la extrem, capitalist de data asta, care rezistă, prosperă, fascinează și-mi îngroapă teoriile. Sînt șase milioane de oameni în toată țara lor (o insuliță de 744 de kilometri pătrați; pentru comparație, conurbația urbană București – Ilfov are cam 1.800 de kilometri pătrați, cel mai mic județ din România), dintre care trei milioane sînt localnici și alte trei milioane sînt expați, adică muncitori temporari. Ei bine... muncitorii ăștia temporari, fie că sînt pakistanezi care lucrează ca arboriști, fie că sînt newyorkezi care lucrează ca trader-i, nu au nici un drept. Cu alte cuvinte, în Singapore vii ca să faci bani, atît. Poți imigra în țara lor, dar au ei grijă să te descurajeze: este înfiorător de complicat. Așa că juma’ de țară muncește și pune bani la ciorap, ca să-și facă suma și să plece în alte locuri mai primitoare, să se bucure de bani. Am fost și eu, cîndva, muncitor temporar (sezonier, în cazul meu particular) și știu ce înseamnă asta: lucru în acord. Tragi tare de dimineață pînă seara, ai spor de noapte, de week-end și de urgență, cîștigi bine, dormi puțin și mănînci pe sponci, iar de băut nici nu se pune problema. Sau de distracții, oricare ar fi ele; asta este viața unui muncitor care lucrează în acord. E forma cea mai pură a muncii în capitalism – așa trebuie să fi arătat capitalismul atunci, la începuturi, înainte de reformele ce-au dus la protecția socială. 50% din singaporezi n-o au. Partea frumoasă abia acum vine: nici ceilalți 50% n-o prea au. Ca nativ, ai dreptul la o pensie foarte mică din partea statului, dacă ajungi la bătrînețe și ești sărac; cu pensia aia nu te descurci, așa că eu, cu ochii mei, am văzut foarte mulți vîrstnici care lucrau. Vînzători, paznici, taximetriști, ospătari, oameni de serviciu – orice muncă unde nu e nevoie de forță fizică. Din punctul meu de vedere (și nu este punctul de vedere al unui regretnic comunist), acestor oameni li se fură bătrînețea, senectutea, timpul de odihnă și de pregătire pentru moarte. I-am comparat cu fericiții pensionari europeni, care mișună peste tot prin lume, voioși, cheflii și gălăgioși, și mi s-a strîns inima. Capitalism dus la extrem. Interesant.
Expații evită să-și aducă familiile în Singapore și preferă să locuiască și să trăiască singuri, pe perioada în care au contract. Eu (mic ticălos frustrat) am crezut că din cauza ofertei foarte mari de lucrătoare sexuale, dar nu, este vorba de școli. Dacă lucrezi în Singapore îți dai copiii la școală în Singapore, iar sistemul lor educațional este unul dintre cele mai dure din lume, în sensul de exigență. Poate numai Coreea de Sud să aibă ceva comparabil, nu știu. De la elevi se pretinde foarte mult, orele de studiu sînt nesfîrșite, școlile sînt foarte bine dotate, profesorii sînt bine plătiți, dar copiii ajung să-și petreacă și 14 ore pe zi la școală (cu tot cu somn), ceea ce este inuman. După umila mea părere. Timpul acestor copii este al statului, iar statul cere enorm de la ei. Le fură copilăria. Eu așa zic. Corporatiștii cu are am avut ocazia să vorbesc erau localnici (minus unul dintre băieți, care era japonez, și una dintre fete, care era hong-kongheză), și mi-au spus că se consideră bine plătiți, deși nu exagerat, și că statul le ia 20% din salariu. Din cîte am înțeles (sper c-am înțeles bine), banii ăștia se duc la un fond special, care este atît de pensie, cît și de asigurare (nu știu dacă asigurare de viață sau asigurare medicală), și care nu poate intra în posesia beneficiarului decît în anumite condiții, deloc ușoare. Dar, odată ce localnicul a fost corect, a alimentat toată viața acest fond, atunci statul îi oferă o bătrînețe frumoasă și luxoasă... dar nu la el acasă. Odată pensionat, singaporezul este mutat într-un cămin foarte bine pus la punct și-și lasă locuința altcuiva, unei familii de tineri. Fie că vrea, fie că nu vrea. Dacă are copii, norocul lui. Dacă nu, norocul statului, care îi cumpără locuința la un preț corect (prețul pieții) și-i pune banii în cont, să facă ce vrea cu ei.
Aș mai avea multe de spus, dar spațiul este limitat. Revin la ideea de la început: există un raport tare interesant între timp și bani. Acest raport devine cel mai vizibil în experimentele duse la extrem: România lui Nea Nicu și Singaporele lui Lawrence Wong. În ceea ce mă privește, prefer Belgia lui De Wever; nu e nici așa ahtiată după bani ca Singapore, dar nici așa pierde-vară ca România anilor ’80.
Mihai Buzea este scriitor și trăiește în Belgia. Ce mai recentă carte a sa este Pădurea vrăjitoarei mici, Editura Frontiera 2025.
Credit foto: Wikimedia Commons
