Privim prin geamurile mari ale stabilimentului creativ de lîngă Piața Amzei ca prin vizeta simulatorului perfect al unei istorii remixate. Sîntem întîmpinați de ceea ce proprietarii și arhitecții vor să ne facă să credem că este casa unei femei de lume din Bucureștiul pre- și interbelic. E perfect, numai că nu în felul în care aceștia și-au imaginat-o cînd au decis să transforme acest spațiu în fantasma unei boeme bucureștene. Termenul folosit ca ștampilă identitară – „stabiliment creativ” – este el însuși echivalentul ilustratelor duble vag pornografice care circulau cu discreție prin anii ’70 sau ’80. Știm că cuvîntul „stabiliment” are și un sens mai licențios, dar asociat cu celebrul adjectiv „creativ” ne transportă agale în vocabularul nostalgiei urbane și e menit să camufleze ceea ce se întîmplă de fapt aici: construirea unei identități de clasă prin fabricarea unei legături cu un trecut cultural. Pentru că să mergi la Casa Mița Biciclista astăzi înseamnă să participi la cea mai sofisticată operațiune de inventare a unei tradiții pe care am văzut-o vreodată – una care vine împachetată în mecanisme de comunicare ce transformă consumul în activism. Și viceversa. Locul acesta nu e însă invenție pură, ci o reinventare selectivă. Maria Mihăescu, faimoasa „Mița Biciclista”, chiar a locuit aici, chiar organiza baluri și agape artistice, chiar a reușit, dintr-un mediu modest, să pătrundă în aristocrația bucureșteană. Problema nu e lipsa de autenticitate biografică, ci felul în care povestea e rescrisă astăzi: transformată într-o alegorie comodă a unui trecut îndepărtat romanticizat, redus la glamour, jocuri de societate, baluri mascate și „Micul Paris”, chiar dacă muzica e, să zicem, disco. Din istoria reală dispar violențele și inegalitățile – tot ce ar putea strica poza. În locul lor apare o versiune spălată și instagramabilă a „vîrstei de aur”, perfectă pentru croasante, șarlote și antricoate graseiate. A, și pentru storytelling cultural.
În studiile lui din anii 2000 despre gentrificarea postsocialistă, sociologul Liviu Chelcea vorbea despre „acumularea primitivă” prin care centrul Bucureștiului a fost reconfigurat după 1990: retrocedări, evacuări, proprietăți subevaluate, locuitori vulnerabili împinși într-un infernal mecanism centrifugal. Această curățare socială a centrului orașului a deschis drumul pentru apariția unei noi economii urbane: bistrouri, cafenele, birouri, hub-uri, spații de entertainment. Dacă Chelcea descrie mecanismul material – felul în care a fost extras capital din case și din oameni –, aici vedem fața lui simbolică: transformarea consumului cultural într-o formă de legitimitate de clasă. Nu e vorba doar de speculă și de dinamicile populației, ci și de construirea unei identități politice a noului middle class prin consumul cultural „conștient” și prin asocierea cu o istorie urbană complet (re)inventată. Pierre Bourdieu ar fi recunoscut imediat mecanismul: violența simbolică prin care o clasă socială își construiește legitimitatea nu doar prin ceea ce consumă, ci și prin modul în care își produce discursul despre ceea ce consumă. În cazul Casei Mița Biciclista e ca și cum am asista la o piesă de teatru în care actorii ajung să creadă că decorurile sînt casa în care s-au născut. Stabilimentul funcționează de altfel pe o premisă definitorie a peisajului politic local: aceea că există o continuitate între elitele interbelice și clasa de mijloc bucureșteană de astăzi. Că există o linie dreaptă ce leagă femeia emancipată și nonconformistă care dă numele stabilimentului de consumatoarea de specialty coffee din 2025. Că locul ăsta încapsulează spiritul unei epoci, cînd de fapt e construit după imaginea pe care actuala clasă mijlocie și-o face despre cum ar fi trebuit să fie acea epocă. Aici nu se servesc doar cocteiluri, mîncare și distracție, ci și o genealogie culturală. Eric Hobsbawm, în The Invention of Tradition, descrie exact procesul prin care comunitățile moderne își fabrică legături cu un trecut care să le legitimeze prezentul. Casa Mița Biciclista e un caz de manual: o tradiție „(re)inventată” care servește intereselor politice și culturale ale unei categorii sociale ce are nevoie să-și justifice poziția în ordinea urbană contemporană.
Dar reinventarea trecutului nu e singura strategie. În paralel, străzile centrului s-au umplut de bistrouri și cafenele vomitate de un uriaș xerox IKEA: spații luminoase, mese din lemn deschis, flat white cu lapte de ovăz, o felie de chec glazurat, un senviș bio la 40 de lei, minimalism, funcționalism, prize pentru laptop-uri. Dacă spații precum Casa Mița Biciclista promit renovarea și retroproiectarea Art Déco a „Micului Paris”, aceste locuri propun o rupere completă de istoria locală. În locul unei genealogii reinventate, ele oferă un viitor de import: un strop de Scandinavia cu tot cu estetică, etică și – de ce nu? – prețuri. Și aici consumul e moralizat – designul „clean” și viața sănătoasă devin forme de superioritate simbolică. La Berlin sau Viena – orașe pe care le-am văzut trecînd prin procese similare – există măcar o continuitate istorică reală și o nuanță de subversivitate care nu îndepărtează subculturile de astfel de spații de socializare. Kaffehaus-urile vieneze chiar au o istorie de secole. Alternative-ul berlinez chiar își are rădăcinile în mișcări contraculturale din deceniile 6, 7, 8 ale secolului trecut. În Bucureștiul ultimilor 15 ani, în schimb, am fost martorii unei fabricări complete de istorie culturală pentru a justifica transformările prezentului. Un articol publicat de sociologii Norbert Petrovici și Vlad Bejinariu în revista Urban Research & Practice din august 2024 analiza exact fenomenul ăsta – gentrificarea prin cafenele și cultura cafelei de specialitate în Cluj-Napoca, arătînd cum aceasta remodelează centrul orașului. Dar ceea ce se întîmplă la București, prin exemple precum Casa Mița Biciclista, pare mai sofisticat decît acolo sau în alte orașe est-europene. Aici nu e vorba doar de modernizare, ci și de, cum spuneam, construirea unei genealogii culturale care să legitimeze excluderea celor care nu trebuie să aibă acces la această „moștenire”. Postările de pe Instagram nu vorbesc doar de deserturi și baluri tematice ca la Paris, ci și de „responsabilitate socială”, de „comunitate locală”, de „valori europene”. E un fel de activism de clasă deghizat în conștiință socială; consumul devine declarație politică și frecventarea locului te asociază automat unei anumite viziuni despre cum ar trebui să arate societatea. Efectul se vede simultan în două direcții. Pe de o parte, exclude economic – prețurile fac imposibil accesul pentru marea majoritate a bucureștenilor, căreia îi rămîne, în schimb, participarea prin simulacru la glorificarea spațiului: pelerinajul ocazional întru selfie-uri. Pe de altă parte, exclude cultural și politic – pentru că cine nu are acces la codurile acestei „moșteniri” fabricate e automat văzut ca aparținînd unei Românii „neevoluate”, „neeuropene”, care nu înțelege „adevăratele valori”. În Belgrad, oraș care a trecut prin transformări similare în ultimul deceniu, gentrificarea se face prin referire la o istorie urbană reală, măcar parțial documentată. La Zagreb, locurile noi negociază între influența austro-ungară istoric prezentă și trend-urile contemporane europene. Praga se transformă, dar într-un dialog cu un specific ceh, care chiar există. În București, în schimb, specificul local e de multe ori fie ignorat aproape complet, fie complet reinventat. Iar această reacție are legătură cu mai multe tipologii ale violenței – una a desprinderii de comunism și una a desprinderii de tranziție, de nouăzecism. Bucureștiul celei de-a doua jumătăți a anilor ’90 era dominat de estetica improvizației: pe lîngă relicvele comerțului și spațiilor de entertainment comunist, chioșcuri de tablă, bodegi cu perdele îmbibate de gudron, piețe de cartier haotice și zgomotoase, terase plasticoase, gherete cu orice. Acest peisaj era perceput de noile clase aspirante ca o pată urbană, ca un fel de landscape aglutinant care rezista stratificărilor sociale cerute de lumea nouă. Aici intra în scenă Traian Băsescu, primar al Capitalei între 2000 și 2004, care a înțeles această tensiune și a jucat-o politic. Campania sa de „curățenie urbană” a însemnat demolarea agresivă a chioșcurilor, evacuarea vînzătorilor ambulanți, înlăturarea spațiilor de consum popular, acele infrastructuri mici care făceau tranziția frecventabilă pentru masele urbane. Băsescu a tăiat fără pic de nostalgie și empatie legătura vizibilă cu „nouăzecismul”, cu estetica improvizată și precară a anilor de după Revoluție. Rezultatul? În locul spațiilor populare, libere și ieftine au început să apară spații ordonate, curate, reglementate. Doar că această ordine urbană avea un preț: ea era construită pentru o singură clasă, pentru cei care își permiteau consumul „civilizat”. Din bodegă s-a ajuns la bistrou, din chioșcul de la colț – la cafeneaua minimalistă, din piața de cartier – la magazinul bio. Această desprindere de nouăzecism a fost o altă formă de acumulare primitivă: o acumulare prin excludere, prin ștergerea violentă a unei memorii vizibile a orașului, care putea fi, astfel, reprogramat pentru proaspătul middle class cu decoruri care ori invocau un interbelic idealizat, ori importau un viitor cu funcționalitate nordică. În oricare dintre situații, rezultatul a fost același: excluderea celor care nu au acces la codurile culturale „corecte”. Walter Benjamin vorbea, în Opera de artă în epoca reproductibilității sale tehnice, despre „aură”, despre pierderea acelui ceva care face ca un obiect cultural să fie autentic prin legătura sa cu istoria și contextul specific. Noile stabilimente mai mult sau mai puțin creative ajung să producă exact contrariul – o „aură” artificială, o „autenticitate” fabricată pentru consumul unei clase sociale care are nevoie să se simtă legată de ceva mai important decît propriile aspirații economice, culturale, decît propriile complexe, pînă la urmă. Prin asocierea cu discursul despre „valori”, despre „responsabilitatea socială”, despre „susținerea artei și culturii”, clienții nu mai sînt doar niște simpli consumatori, ci niște cetățeni „conștienți”, care prin chiar actul de a bea un cappuccino și a devora un desert cu pedigree franțuzesc participă la un proiect de civilizare urbană. E activismul cel mai confortabil posibil, unul care nu-ți cere decît să consumi în locul „potrivit”. Fantasma interbelică funcționează perfect pentru că oferă aparatul cultural de care are nevoie noua clasă mijlocie: o istorie care să o legitimeze, o estetică pentru a o distinge, o politică pentru a o face să se simtă implicată și, desigur, mai virtuoasă decît restul. Că această istorie e inventată, că politica e de fapt doar marketing – toate astea devin irelevante în fața eficacității sistemului. Mașinăria funcționează impecabil. Bucureștiul învață non-stop să-și fabrice propria istorie, o fantezie în care interbelicul se privește cu admirație în ferestrele bistrourilor cu aer nordic.
Paul Breazu este jurnalist.
Credit foto: Wikimedia Commons
