Acum ceva vreme mă aflam într-o sală de fitness din București. Una dintre numeroasele săli de fitness ale orașului. Spre deosebire de majoritatea dintre ele, aceasta are avantajul unei expuneri la o lumină naturală intensă, clară, radiantă, datorită ferestrelor numeroase și ample. Tocmai din cauza abundenţei de lumeni, ea este foarte dorită de instagramiști și instagramiste, influensări și influensărițe. Fără a mai vorbi de utilizatori din generaţia mea, 50 trecuţi, ai Feisbucului live, care se filmează asudînd pe aparate – dar aici avem de a face cu o altă poveste, miroase a Freud, bătrîneţe şi moarte. Lumina aceasta naturală și crudă mai permite un lucru: să vezi pielea, corpul truditorilor și truditoarelor pe altarul caloriei, detalii care în alte săli de tip grotă, improvizate prin subsoluri şi garaje, ar fi scăpat atenției.
În sală era cald, umed, jilav chiar, nimeni nu prea avea chef de aparate, așa că majoritatea consumatorilor de reţele sociale din interior stăteau cu gantera în dreapta și telefonul în stînga. Sau invers. Oricum, nu are importanță, ați înțeles ideea. Stăteam și eu, contemplînd – „antropologic”, să zicem – toate acele corpuri abandonate pe altarul hedonismului și al noului cult al perfecţiunii corporale, cînd, deodată, mi-a atras atenția un detaliu pe care nu-l observasem pînă atunci: cei care aveau 40 plus ani aveau pe piele cicatrici, urme de zgîrieturi, semne care arătau clar că la un moment dat avuseseră contact cu Natura, în diferite grade de duritate, de la accidente şi jocuri la sperieturi zdravene. Urme pe care le vor purta cu ei toată viața.
Tînăra generație, epilată și intens tatuată, nu are semne distinctive. Cicatrici, zgîrieturi, înțepături. Nimic, doar tatuaje, diverse grade de ȋntindere şi coloratură, așa cum remarcam mai sus. Concluzia, pentru mine, este una singură: acești tineri și mai puțin tineri adulți nu mai trăiesc în Natură și nu mai au contact cu ea, în copilărie şi adolescenţă. Ucid monștri pe Internet, dar nici măcar un gîndac ȋn viaţa reală. Scuze, ştiu, scriu ca un moş ranchiunos, dar nu mi-a venit altceva biologic ȋn minte pentru a accentua diferenţa. Pornind de la această observaţie leneşă, mi-am zis că ar fi nimerit să vorbesc despre toate acele jocuri din comunism care au lăsat urme de neşters nu doar pe epidermă, ci şi ȋn mintea şi sufletul generaţiei mele.
Ezit, nu știu cum să prezint mai departe toate jocurile periculoase, de negîndit și neconceput astăzi, pe care le-am „performat” – aici chiar merge de minune barbarismul acesta – în copilăria mea dintr-un sat, comună mare din Bărăganul Brăilei, în anii 1980. Să dezvolt doar unul dintre ele sau să fac o enumerare, un inventar rapid al acestora? Prefer cea de-a doua variantă. Am încercat o ordonare în funcție de gradul de periculozitate al „jocului” cu pricina.
Conserva cu carbid. Ce este carbidul? Noi știm, voi nu. Este carbură de calciu, numele său chimic. Un fel de „piatră” cenușie, era folosit pentru producerea flăcării de acetilenă, flacără luminoasă și fierbinte cu care se tăiau metalele. Se găsea peste tot, în cantități mari. În contact cu apa, dădea naștere unei reacții violente, un gaz care se răspîndea rapid, cu un miros puturos de usturoi și dihor udat de ploaie, pe care-l simt și acum în nări. Se lua o cutie de tablă cu capac, se puneau cîteva bucățele de carbid înăuntru. Se adăuga apă, se scutura, iar printr-o gaură din lateral ieșea imediat gazul, cu putere. Un curajos se apropia cu un chibrit, iar cutia bubuia puternic și pleca în direcția opusă găurii. De departe, cel mai periculos joc al perioadei, cu care și cei mai permisivi părinți nu erau de acord. Vă las să ghiciţi singuri de ce.
Tuburile catodice. Un joc pe care-l „performam” destul de rar, nu găseam chiar tot timpul televizoare abandonate. Dar și cînd le găseam! Televizorul destinat sacrificiului de către tribul de copii era așezat pe un suport improvizat, la semi-înălțime. Se lua o piatră grea și colțuroasă (cele rotunde nu perforau ecranul) și se arunca cu putere, de la mică distanță, în tubul catodic. Tub în care domnea un „vid aproape perfect”, după cum am învățat mai tîrziu la fizică. Sub forța impactului, tubul făcea implozie, inversul exploziei, un fenomen spectaculos, imposibil de descris în cuvinte. În jur, pe o rază de cîțiva metri, săreau bucăți mari de sticlă, se auzea un zgomot teribil, iar la final scena execuţiei catodice era inundată de un praf alb, lăptos, de sfîrșit de lume.
Bătălii cu stingătoare de incendiu. Fiecare C.A.P. (Cooperativă Agricolă de Producție), șantier de construcții, primărie, școală etc. avea un „punct PSI” – protecția și stingerea incendiilor. De regulă, mai ales în timpul interminabilelor și canicularelor seri şi nopți de vară, paznicul care le supraveghea, nu doar pe ele, ci întreg obiectivul, se retrăgea undeva la răcoare, cu un radio sau TV portativ. Nu de puține ori am luat stingătoare din aceste locuri pentru „a le face proba”, cum spuneam noi. Jetul de spumă sau gaz era spectaculos de urmărit, cilindrul scuipa alb la mare distanță. Odată am avut ideea de a ne „bate” cu stingătoare, două tabere adverse, pe un șantier de construcții. Spuma ne-a ajuns în cap, am simțit o senzație acută de arsură, iar părul s-a decolorat imediat, iar după cîteva zile a căzut complet. Semănam cu Naţionala României din 1998, cea care s-a vopsit blond ȋn urma unui pariu, dar o variantă ceva mai brutal-populară. A trebuit să ne tundem la chelie, pentru uniformizare, arătam îngrozitor, cu insule decolorate pe scalp. Am fost foarte speriați, am crezut că vom rămîne așa toată viața. Nu am rămas, ne-am revenit fix la ȋnceputul anului şcolar, ȋn septembrie,
Bătălii cu arcuri și săgeți. Da, imaginarul nostru era violent. De la filmele cu haiduci și romanele cu indieni la seria de cărţi „Enciclopedia Practică a Copiilor”, acolo unde era detaliată construirea de arcuri, arbalete, săbii de lemn, sarbacane. Pe care le fabricam noi, cu mijloacele pe care le aveam la dispoziție. Săgeți „adevărate”, din trestie, cu pană de gîscă la capăt, arcuri de alun uscat, pîrlit la flacără vie, apoi ranforsat cu sfoară de cînepă. Nu mai continui, tot acel instrumentar și acel efort de creativitate – și manual, și intelectual – care lipsesc (aproape) complet copiilor din ziua de astăzi. Forma extremă de confruntare era „turnirul” pe bicicletă. Pe o linie dreaptă, lungă, adversarii călăreau biciclete Pegas, pe care le ghidam cu o mînă – ghidon, iar cu cealaltă roteam deasupra capului armele de care dispuneam, cu scopul, evident, de a prăbuși adversarul. Totul fără cască de protecție, genunchiere, cotiere etc. Doar noi și zgura. Personal, după o astfel de înfruntare „medievală”, am căpătat o rană la fel de medievală la un genunchi, care m-a chinuit mult timp, dar eram foarte mîndru de ea. Nu există eroism fără expunere a suferinței.
Obiectele de pe calea ferată. Ne deplasam în grup compact pînă la calea ferată Buzău – Galați, proaspăt electrificată și intens circulată pe atunci. Notă suplimentară: în anii 1980, un tren „personal” pe relația Buzău – Făurei – Galați avea în componență 10-12 vagoane. Acum are două, maximum trei. România avea oameni, populaţie, avea forță vie, tineri. Revin. În punctul numit de noi „la pădure” (o mare lizieră de salcîmi, de fapt), calea ferată, puțin în pantă, făcea și o curbă destul de accentuată. Era în avantajul nostru, era greu să fim văzuți atunci cînd amplasam direct pe șină diferite obiecte: cuie, becuri, bile de rulment, pietre de diferite dimensiuni. Motivația? Doream să fie aplatizate de monstrul de oțel de 120 de tone care-și făcea apariția în viteză, după curbă. Mecanicii sunau goarna disperați, dar era prea tîrziu. Ne plăcea enorm senzația de patinare, de „zguduire” a solului atunci cînd obiectele ajungeau sub roată. Un „buuum-zdrang” profund, ca o descărcare electrică subterană. După ce trecea garnitura de tren, din cuiele aplatizate ne făceam cuţite de aruncat, „ca indienii”. Punct şi de la capăt. Pe bună dreptate, mă gîndesc și acum la ce s-ar fi putut întîmpla. Încă ȋmi aduc aminte de figura, grimasa mecanicilor de locomotivă: se simţea pe faţa lor frica, disperarea, enervarea. Cum puteam face oare aşa ceva?
„Pistoalele de plumb”. Turnam plumb topit (se găsea ușor pe atunci) în creuzete fabricate ad-hoc de către noi. Cu mîinile goale, fără echipamente de protecție. Fabricam „pistoale” de jucărie, plumbi și greutăți diverse pentru pescuit. Numai că procesul de turnare putea evolua prost, picături de plumb ajungeau în cele mai neglijabile locuri. Personal, am o mare cicatrice pe mîna stîngă, ceva nu a mers bine. Nu dau detalii, plumbul s-a solidificat ȋn carne. Dar nimeni nu a făcut o dramă din asta, nici eu, nici părinții mei. „Se mai întîmplă”, spuneam.
Aș putea să mai continui cu enumerarea. Am inventariat în total 11 „jocuri periculoase” înainte de a scrie acest articol, ultimul fiind săritul din copaci, căpițe, clădiri, de la o înălțime considerabilă. Una dintre cele mai clare, limpezi amintiri ale copilăriei mele este legată de săriturile pe care le făceam de la ȋnălţimea etajului doi al clădirii „poştei” aflate ȋn construcţie, pe o imensă grămadă de nisip de la baza acesteia. Toată suflarea comunei se uita la serialul Dallas, la mare modă atunci, era o linişte de sfîrşit de lume, iar noi săream de sus, ȋn nisip, iar şi iar. Un fleac de „joc”, față de altele, aș putea spune. La final, mi-ar fi plăcut o interpretare, o explicație a întrebării: cum de eram lăsaţi să facem toate acestea? De ce eram atît de diferiți? De ce nu mai sînt posibile toate acestea astăzi? Ce s-a schimbat, esențial? Eram noi „defecți”, nesupravegheaţi şi educaţi cum trebuie sau timpurile acestea interzic libertatea de a fi copil? Dar nu aș fi putut da un răspuns, de fapt. Fiecare să înțeleagă ce vrea. Eu sînt foarte trist cînd văd copilăria cu ecranul ȋn faţă, camere peste tot, pe toate holurile şcolilor etc. Orice cameră de supraveghere ȋn plus ȋnseamnă o amintire nostalgică ȋn minus.
Mirel Bănică este inginer.
