Mihaela Simina: „Am plecat mai departe. N-am putut să adorm. Orice despărţire e apăsătoare. Mare lucru nu s-a întîmplat în timpul călătoriei spre Elveţia. Două nopţi întregi şi o zi întreagă. În zona ocupată de ruşi timpul a trecut foarte greu, aproape întreaga suită împărtăşea neliniştea că n-o să ajungem în Vestul Europei. Îi frămînta gîndul că trenul o să fie deviat de la itinerariul stabilit şi că va porni spre Rusia. Despre asta s-a vorbit cel mai mult. La urma urmei, totul devenise posibil şi starea noastră de nesiguranţă se adîncea cu fiecare oră de mers. Deodată, trenul s-a oprit. Eram în Austria, în zona rusească. Trenul se oprise pe un pod, îmi dădeam seama că e vorba de un pod, pentru că în liniştea care se făcuse pe neaşteptate se auzea curgînd sub noi un rîu. Nu ştiu care. Mama s-a speriat puţin şi s-a uitat lung la mine. N-a spus decît atît: Plecăm înainte? Ne întoarcem? Am stat acolo o jumătate de oră, poate mai mult. În jurul nostru era linişte, nu se auzea decît rîul. Pe neaşteptate trenul s-a urnit din loc, dar după 5-10 minute de mers s-a oprit din nou, şi iarăşi ne-am uitat unul la altul, eu şi mama, fără să scoatem o vorbă. Aşteptam să se întîmple ceva neobişnuit cu noi. Nu plecaserăm din ţară în condiţii fireşti, ca să ne aşteptăm la ceva bun. Am auzit zgomotul unei maşini apropiindu-se de noi. Şi aici s-a petrecut ceva emoţionant. La cîteva clipe după oprirea maşinii, un jeep, uşa vagonului a fost deschisă zgomotos şi în salon a intrat un căpitan american, care a luat poziţie de drepţi, a salutat şi a spus în limba engleză: Sire, acum sînteţi liber.”
Așa relatează Regele Mihai plecarea sa în exil. Am ales acest fragment pentru că poate fi considerat ca o paradigmă pentru plecarea în exil a oricărei persoane. De altfel, şi sintagma „locul unde te naşti are o stea a lui” care denumeşte conferinţa noastră de astăzi este tot o vorbă pe care o menţionează Regele Mihai în mărturiile lui. Revin la ultima frază care spune: „Sire, acum sînteţi liber”. Este exilul eliberator sau dimpotrivă? Pentru că, ştim foarte bine, semnificaţia juridică, istorică a exilului este aceea a unei pedepse.
Alina Necșulescu: Într-adevăr, ideea exilului ca eliberare sună paradoxal. Înainte să răspund totuşi la întrebarea asta, aş vrea să mă opresc la un fragment de mai dinainte, care mi se pare că redă un nucleu al trăirii care ar trebui subliniat aici: „Aproape întreaga suită împărtăşea neliniştea că n-o să ajungem în Vestul Europei. Îi frămînta gîndul că trenul o să fie deviat de la itinerariul stabilit şi că va porni spre Rusia. La urma urmei totul devenise posibil, şi starea noastră de nesiguranţă se adîncea cu fiecare oră de mers”. E vorba de o experienţă pe care noi o traducem, în limbajul nostru, ca fiind o anxietate paranoidă, o anxietate de confuzie şi, bineînţeles, o anxietate depresivă. E o stare de şoc, pe care am survolat-o un pic în seara asta împreună în momentul în care brusc s-a întrerupt curentul şi aveam ca fundal sonor o alarmă asurzitoare care ne distrăgea complet atenţia de la ceea ce se întîmpla aici. (La un moment dat, în timpul conferinței anterioare, a avut loc o pană de curent. Conferința a continuat, aparent neperturbată, pe întuneric, pînă cînd o alarmă de incendiu a început să sune de undeva, de lîngă sală. Alarma a contimuat să sune, stresant, cîteva minute în întuneric. Vorbitorul nu s-a întrerupt, conferința a continuat. Alarma a tăcut, la un moment dat, epuizată. După puțin timp, a revenit lumina. Nmeni nu a comentat, nimeni a înterupt „convenția” conferinței. Totul a continuat ca și cum nimic nu s-ar fi întîmplat – n. red.) Acest moment, în care cineva fuge pentru a-şi salva viaţa, dincolo de graniţe, lăsînd în urmă practic tot ceea ce-l definea identitar, produce o discontinuitate a fiinţei. Rămînerea în întuneric, vocea conferențiarului care se auzea pe fundal foarte încet, foarte diminuat, şi starea de alertă. Am stat o vreme aşa împreună, toţi am încercat să rămînem în narativ, în poveste, după care, la un moment dat, pe neaşteptate, s-a reaprins lumina. Şi așa am trăit împreună o experienţă relevantă pentru tema Conferinţelor Dilema de la Arad, pentru că asta este starea de exil: o stare de exil interior. Exilul politic transportă fiinţa într-o stare de exil interior, adică de singurătate ontologică, o singurătate absolută. Deodată, nu mai are nici o relevanță ceea ce persoana ştia despre ea, nu mai au relevanță lucrurile cu care se identifica și cadrul cultural simbolic pe care-l avea.
Pentru ca noi toţi să ne întîlnim în seara asta aici, ne-am folosit împreună de un cadru cultural simbolic comun. Mai întîi, ne-am imaginat cu toţii că ne vom întîlni aici. Am împărtăşit o lume imaginată și am putut să o împărtășim pentru că avem, practic, aceeaşi cultură, aceleaşi simboluri. Fie că vorbim de exil, fie că vorbim de emigrare, fie că vorbim de orice fel de fugă din ţară, vorbim de schimbarea unui cadru cultural cunoscut şi de sosirea într-un alt cadru, complet necunoscut. Chiar dacă cunoști limba străină specifică noului cadru cultural – cum a fost și cazul Regelui Mihai care cunoștea bineînțeles limba țării în care se exila –, exilul se simte puternic. Nu e vorba doar de a traduce cuvintele din dicţionar sau a putea traduce literalmente ce spune celălalt, e mult mai mult. Este vorba despre referențialul cultural, despre un limbaj non-verbal, despre obiceiuri la care noi ne raportăm în comun, dar și despre un spaţiu geografic cunoscut sau necunoscut. Ajungem la starea de străinătate! Știu că se face o diferenţă între starea de exilat şi starea de emigrant, dar din punctul meu de vedere, în ambele situaţii vorbim de o traumă, chiar dacă diferă gradul. În ambele cazuri are loc o schimbare bruscă de cadru simbolic. Da, exilul este liberator din punct de vedere politic, aș spune, dar se pune problema exilului interior. Cred că este utilă o paralelă cu cei care nu au plecat în exil, cu cei care n-au fugit şi au rămas să trăiască într-un sistem opresiv. Mulți dintre acești oameni au fost plasați într-un exil interior, care poate fi comparat şi corelat cu exilul interior pe care l-au trăit cei care au plecat în exil politic.
M. S.: E acelaşi drum al exilului, dar în două sensuri: cei care nu mai puteau să iasă şi cei care nu puteau să se mai întoarcă.
A. N.: Exact. Ceea ce se întîmplă într-un sistem opresiv este că nu poţi fi tu însuţi. Sitemele opresive amuţesc fiinţa. Trebuie să fim permanent hipervigilenţi, atenți la ceea ce spunem, la ceea ce facem, crește neîncrederea în oamenii din jur, sînt subminate și distorsionate legăturile cu ceilalţi şi se modifică reperele sociale, chiar și cele care ne indică ceea ce sîntem și ceea ce eram. Aceste repere se întrerup într-un alt fel, chiar dacă într-un alt spaţiu geografic şi într-o altă limbă, ele cumva la fel încetează să existe.
M. S.: Mi-ai spus că ți se par foarte importante cuvintele Regelui, care spun că „am plecat cu moartea în suflet”. E o afirmaţie foarte puternică şi cred că, din punct de vedere al psihicului, are o greutate pe măsură.
A. N.: În această metaforă este cuprinsă toată anxietatea de anihilare pe care o trăia; anihilare în sensul că identitatea, aşa cum o ştia pînă atunci, încetează să mai existe, cel puţin pentru o perioadă. Va reuși, ulterior, să integreze această identitate pierdută în noua identitate pe care şi-o va construi în noul cadru cultural, simbolic? Vom vedea, dar, pentru moment, apare o discontinuitate a fiinţei, ceva ca o moarte psihică. În situaţia asta, bineînţeles că era şi o teamă pentru propria viaţă, în sensul cel mai propriu.
M. S.: Odată ce ajunge în exil, exilatul trebuie să-şi ia viaţa de la zero. Asta se întîmplă şi în cazul Regelui, cu particularităţile date de statutul domniei-sale în cazul acesta. Trebuie să-şi găsească o nouă casă, trebuie să îşi construiască cumva un nou statut şi chiar să-şi cîştige existenţa. Regele Mihai şi Regina Ana au avut nu mai puţin de șapte locuinţe cît au fost în exil, două dintre ele în Marea Britanie, celelalte în Elveţia. Au întîmpinat și probleme de natură birocratică. Într-o primă fază, autorităție elvețiene au refuzat să le emită acte cu numele „de România”, probabil dintr-o anumită prudenţă faţă de noul regim instalat în ţară. Elvețienii voiau să-l numească Hohenzollern în continuare, iar la naşterea copiilor a apărut iarăși această problemă de identitate. Mă gîndesc că această problemă, a numelui din acte, a avut și un ecou în planul identității ca realitate psihologică.
A. N.: Regele Mihai a trăit şi experienţa exilului, şi experienţa emigrărilor. Diferența cea mare dintre aceste două experinețe este că, în cazul emigrării, te pregătești cu un timp înainte, te gîndești la ceea ce va fi, vrei să emigrezi. Acest timp de pregătire ajută cumva la asimilarea acestei tranziţii. Spre deosebire de fugă sau de plecarea în exil pentru care Regele Mihai a avut trei zile la dispoziţie. N-a avut timp să-şi ia rămas-bun sau să-şi facă un bagaj cu simboluri și a plecat cu moartea în suflet. A avut vreo șapte locuinţe, cum spui, deci el s-a reconfigurat intern de șapte ori. Faptul că n-a avut un nume de familie şi a respins numele tatălui e un detaliu extrem de important. Insistenţa lui de a păstra numele de familie „de România” era insistența de a-şi păstra identitatea lui proprie, nu pe a tatălui.
M. S.: Și de a continua dinastia.
A. N.: Asta mi se pare foarte important. Regele nu şi-a negat identitatea, el a creat o punte, simbolică într-adevăr, prin care a reuşit cumva, pas cu pas, să aducă împreună sinele social al lui de dinainte de acest moment cu sinele lui construit după acest moment. A creat această punte prin intermediul numelui, „Mihai de România”.
M. S.: Apare, bineînțeles, și problema cîștigării existenţei. Regele Mihai spune că „nimeni nu pleacă de plăcere din ţară”, dar trebuie să „pună o pîine pe masă”. Regele a fost nevoit să-şi caute diferite locuri de muncă. Împreună cu Regina Ana au avut un soi de fermă la locuinţa din Marea Britanie, unde cultivau zarzavaturi, legume, flori pe care le vindeau la piaţă. Creşteau găini şi vindeau ouăle. Ulterior, în Elveţia, a fost pilot de încercare – asta i-a plăcut foarte mult pentru că una dintre pasiunile Regelui a fost aviaţia. A fost şi antreprenor. Împreună cu trei prieteni a făcut o firmă de electronică. După care a fost şi agent de bursă, îndeletnicire care nu prea i-a plăcut, dar aceasta a fost și cea mai îndelungată ocupație în exilul său: vreo nouă ani. Printre acestea, au fost și perioade în care a șomat. Sigur că exista şi activitatea politică din cadrul Comitetului Naţional Român. Dar a fost nevoit să facă şi aceste lucruri care, poate, nu sînt obișnuite pentru un cap încoronat. La fel ca oricare alt exilat, a trebuit să o ia de la zero. Statutul pe care îl are în patria sa se schimbă radical după ce trece granița.
A. N.: Regele Mihai a trecut de la fastul regal și o vastă recunoaştere publică la viața unui om mai degrabă sărac și oarecum anonim. Spun „oarecum” pentru că avea un renume, cei care știau cine este nu erau puțini, dar recunoașterea publică e fost deodată mult mai redusă. Regele s-a adaptat, practic, acestui nou statut și a încercat să-şi cîştige traiul, pentru el și pentru familia pe care a constituit-o în afara graniţelor României. Prin continuarea legăturilor cu Comitetul Național Român, Regele a păstrat contactul cu ceea ce fusese și a integrat în realitatea vieții sale fosta lui identitate. Acest lucru, cred, l-a ajutat mult, pentru că e foarte posibil să-l fi salvat de la o prăbuşire narcisică totală. Faptul că el a creat această punte, că a reuşit această împletire între cele două identităţi, că nu a încercat să se dezică de nici una și a încercat cumva să-şi ducă mai departe prerogativele, fie și pur formal și pe cît s-a putut, are legătură, cred, cu loialitatea faţă de anumite valori. Din ce m-am informat eu despre biografia Regelui, am înțeles că aceste valori au fost preluate de la mama lui.
M. S.: De la tatăl lui ar fi fost mai dificil...
A. N.: Motiv pentru care a şi respins relaţia cu tatăl lui. N-a mai vrut să aibă nici un fel de legătură cu el. Din poziţia mea şi din unghiul meu de a privi lucrurile, înțeleg că Regele şi-a reconfigurat un fel de ideal, pentru că a fost un soţ devotat și a fost un tată dedicat. Complet alte valori și repere decît cele pe care le-ar fi putut obține de la tatăl său. Prin urmare, în ciuda crizei identitare despre care am vorbit, Regele Mihai a reuşit să reconfigureze toată lumea lui interioară, astfel încît să își cîştige traiul și să crească cinci copii. Şi cred că ceea ce l-a ajutat în această situaţie a fost tocmai familia pe care și-a construit-o în exil, inspirat de valorile primite de la mama lui. Sprijinul Reginei Ana, care a rămas alături de el, și tot acest proces de construire a unei familii trebuie să fi fost ca o renaştere pentru Rege. „Iată, o luăm de la capăt cumva.” Sigur că n-o putem lua de la capăt la modul definitiv. Nici el n-a luat-o complet de la capăt. Regele a făcut în permanenţă referire la identitatea lui de dinainte de exil, a păstrat valorile şi a fost un fel de purtător de cuvînt pentru aceste valori care contau atît pentru el, cît şi pentru ţară.
M. S.: De altfel, a nutrit tot timpul speranța, de nu chiar credința că se va întoarce la un moment dat. Cred că, în cele mai multe cazuri, exilatul pleacă cu gîndul că se va întoarce.
A. N.: Uneori așa este, dar nu în toate cazurile. Cei care vor să se întoarcă rămîn cu nostalgia, nu duc pînă la capăt doliul rupturii de locul lor și păstrează visul că pot reveni la punctul la care au simţit că s-a întrerupt continuitatea de a fi. Această speranță poate avea şi părţi bune, şi părţi mai puţin bune, pentru că te poate ţine ancorat într-un trecut care nu mai e realizabil şi-ţi consumă resursele de energie care ar fi, poate, mai folositoare în planuri de viitor. Alţi exilați, însă, nu şi-au mai dorit să se întoarcă. Chiar şi după ce reîntoarcerea în țară a fost posibilă, ei au rămas atît de afectaţi încît aproape au pierdut memoria lucrurilor bune pe care le-au avut în experienţa anterioară exilului. Tot un fel de blocaj este și acesta.
M. S.: Totuși, este foarte puternică legătura cu locul de unde ai plecat. De fiecare dată cînd se mutau în casă nouă, Regina Ana şi Regele Mihai aveau obiceiul să asculte „Poema română”, lucrarea compusă în 1898 de George Enescu și dedicată Reginei Elisabeta. Mai ales fragmentul final al „Poemei...” care, după cum bine ştim, cuprinde o temă din imnul regal român, le dădea o stare de bine. Era, presupun, un mod de reapropriere a locului de unde fuseseră alungați.
A. N.: Mi-a plăcut cînd mi-ai povestit prima oară despre asta. Această mărturie evocă un strat primar, pentru că muzica precedă limbajul. Ştim că filogeneza repetă ontogeneza. Putem privi la bebeluşi cum, înainte să înceapă să formeze cuvinte cu sens, cîntă, imită sunetele, gînguresc. Bebelușii asimilează foarte ușor cîntecelele, de aceea mamele cîntă copiilor mici. Aşa încep copiii să-şi dezvolte limbajul. Apoi, acele sunete încep să capete un înţeles, după care devin cuvinte, şi cuvintele împreună încep, încetul cu încetul, să devină limbaj şi să capete şi alte valenţe ale sensurilor decît obiectele denumite și se dezvoltă gîndirea abstractă. Prin urmare, din punctul ăsta de vedere, muzica devine un liant nu doar între părţile sinelui ca obiect tranziţional, cum ar spune Winnicott, sau ca obiect de legătură, cum ar spune Vamik Volkan, ci devine şi o legătură cu ceva de demult, cu ceva foarte liniştitor. „Poema română” evocă această stare de dinainte de limbaj. Regele se afla departe de spațiul lingvistic al limbii materne, iar „Poema română”, muzica, îl readucea la matca originară...
Alina Necșulescu este psihoterapeut specializat în psihanaliză.
Mihaela Simina este licențiată în istorie (specializarea Relații Internaționale), scriitoare, coprezentatoare și coautoare (comentariu și scenariu) a serialului documentar România construită.
