Aceste gînduri au încolțit la semaforul de la Aviatorilor care durează o veșnicie. Cînd am ajuns în fața trecerii de pietoni mai era o doamnă. Cînd am plecat de la semafor, înspre parcul Herăstrău, am traversat cu vreo două sute de oameni. Ți se descarcă bateria la telefon pînă se face verde. Adică în zone de vid temporal, așa cum este acel semafor, ai timp să te gîndești la lucruri, să fii de acord cu tine iar apoi să te contrazici. Și mi-am adus aminte că în anul 2017, am ieșit în stradă cu peste trei sute de sute de mii de oameni, pentru a protesta împotriva intențiilor unor politicieni de a captura justiția. Repet: în anul 2017, aproximativ 300,000 de mii de oameni au ieșit în stradă în toată țara. În anul 2025, au votat pentru alegerile primarului capitalei, aproximativ 500,000 de oameni. Concluzionez că aceștia reprezintă nucleul interesat de soarta societății, cei care participă activ la viața citadelei în momente de răscruce. Cîteva sute de mii de oameni. Restul locuitorilor nu votează, nu ies în stradă, nu susțin în general nimic și pe nimeni, cel puțin nu la modul în care opinia lor să conteze pentru democrația orașului. Este un prim gînd, care ar trebui să intereseze sociologia ca știință, pentru a explica oamenii în raport cu viitorul spre care abia mai privim.
Îmi confecționasem o pancartă din carton, lipită cu bandă adezivă de un băț mai zdravăn și la ora stabilită m-am întîlnit cu prietenii protestatari, care se încruntau contrariați la textul de pe afișul meu. Am stîrnit rîsete, ridicări din umeri. Greșisem! Venisem ca filosoful, cu un citat, o frază, ca și cum protestam cultural în fața unei comisii de erudiți în loc să aduc în atenția politicienilor vizați o clasică înjurătură. Citatul a fost găsit în romanul Joseph Kerkhoven scris de romancierul Jakob Wassermann spre sfîrșitul vieții: „[...] În anumite condiții, munca subterană a unei colonii de șoareci poate duce la surparea unui munte.”
Zilele acestea, magistrații de la Curtea de Apel București au invitat poporul la o conferință de presă organizată în condițiile unei instanțe de judecată. Și-au creat un cadru favorabil pentru a oferi o replică. Magistrații învinuiți, au administrat probe în apărarea Justiției în fața Poporului reclamant reprezentat de Jurnaliști. Una dintre armele utilizate strategic de judecători, a fost argumentul de drept procesual și de organizare a instanțelor judecătorești exprimat în terminologie de specialitate. Pînă aproape de finalul alocuțiunii, magistrații au reușit să ofere un punct de vedere greu de cuprins de nespecialiști în domeniul dreptului, ceea ce a menținut balanța în echilibru. Apoi „a sunat Lia”, iar argumentul juridic a început să se clatine sub rafalele jurnaliștilor care pînă atunci au fost puși în dificultate. Nu a fost corect față de oameni care nu sînt specialiști în drept să fie mustrați în termeni juridici sub pretextul unei „apărări”. Mă refer atît la popor cît și la jurnaliști, care nu au fost pregătiți pentru un duel de terminologie cu juriști magistrați care sînt, prin educație, maeștrii ai contradictorialității.
Totuși, magistrații care au stabilit atît cadrul și condițiile conferinței de presă, au stabilit și data acestei intervenții publice. În aceste condiții, bîlbe care ridică suspiciuni precum șoaptele la ureche și telefoanele din exterior ar fi putut fi prevenite dacă ar fi alocat mai mult timp pregătirii unei apărări temeinice. Cu alte cuvinte, de ce atîta grabă pentru a oferi o replică reportajului Recorder astfel încît să atragi motive de îndoială asupra argumentației prezentate?
Psalmul 2, integrat în Vulgata de Ieronim, devenise încă din primele secole creștine un principiu de guvernare morală adresat conducătorilor, fiind interpretat ca o chemare la înțelepciune înainte de a exercita puterea, implicînd responsabilitatea morală a celor care judecă și supremația legii divine ca sursă de justiție. În această perioadă, expresia „erudimini, qui iudicatis terram” – „aveți grijă voi chemați să judecați pămîntul”, nu era încă un principiu juridic, dar era folosită în predici și comentarii ca avertisment pentru autorități. Versetul devine un standard etic pentru judecător în vremea împăratului roman Gratian prin Decretum Gratiani, un manual de drept elaborat de acesta aproximativ în anul 1140, legînd actul de judecată de scientia (știință), sapientia (înțelepciune) și justitia (drept).
În secolele XI-XVII, mottoul capătă un nou sens, nu mai desemnează doar înțelepciunea morală, ci și cunoașterea tehnică a dreptului, argumentînd necesitatea unei formări juridice riguroase, devenind astfel un ideal profesional pentru practicienii dreptului care erau considerați iudex eruditus (judecători savanți).
În epoca modernă, sec. XVII – XVIII, motto-ul este principiu de drept, fiind reinterpretat pentru a deveni adagiul judecătorului luminat, iar numeroase tratate juridice subliniază în acele vremuri necesitatea raționamentului și a imparțialității, păstrînd valoarea normativă a versetului.
În prezent, principiul supraviețuiește în inscripții simbolice ale unor instanțe istorice, în comentarii de deontologie juridică și ca principiu de drept universal: un judecător trebuie să fie instruit, integru și conștient de responsabilitatea puteri sale. Vreme de secole, spiritul unui principiu a supraviețuit, ca să facem circ într-una dintre cele mai mari instanțe de judecată din țară de responsabilitatea morală despre care avertizează fundamentele unei justiții care încă se mai legitimează: „Nu poți judeca corect fără cunoaștere și fără responsabilitate morală”, ne reproșează astăzi un imperiu care s-a prăbușit sub propria greutate...
Alexandru Gheorghe este jurist și student doctorand în Filosofie Politică și Morală la Școala Doctorală a Facultății de Filosofie din București.
.jpg)
