Ni se poate întîmpla să pierdem, să ne fie distruse sau, pur și simplu, să ne dispară multe lucruri. Unele, extrem de prețioase. Să ni se inunde casa. Să ni se viruseze calculatorul. Să ne fie distrusă mașina. Să pierdem banii investiți într-un fond de iluzii. Să ne ardă biblioteca. Cu eforturi (uneori, imense), toate astea pot fi, mai devreme sau mai tîrziu, înlocuite. În plus, există firme de asigurare. Dar există ceva ce, odată pierdut, nu se mai poate recupera: timpul. Dispunem, fiecare, de un timp oarecare. I se mai spune „speranță de viață”. Dacă trăiești în UE, primești, la naștere, 81,5 ani. Asta, în medie. În România, cu cinci ani mai puțin. Și asta, tot în medie. De fapt, nici unul dintre noi nu știe cît e, dar toți știm sigur că e un timp finit. De asta e și din cale-afară de prețios. Cei mai mulți dintre noi se sfiesc să oprească o cunoștință și să-i ceară cu împrumut o sută de lei. Nu se jenează însă să te țină de braț un sfert de oră, povestindu-ți ultimele isprăvi ale fetiței. Și, de data asta, nu e împrumut, căci timpul luat cu japca nu poate fi dat înapoi.
Că un drum cu trenul de la București la Cluj ne costă azi mai mult timp decît în urmă cu cincizeci de ani ține de banalizarea răului cotidian. La urma urmelor, nici nu-i neapărat un rău, depinde de unde privești: în felul ăsta, îți cresc șansele să afli cum e viața vecinului de compartiment, să mai citești o carte, să-ți mai schimbi un gînd... Dar ce ne facem cînd sîntem tîlhăriți de timp chiar de către cei care ar trebui să ne apere de hoți? Căci despre asta e vorba cînd cineva nu-și face treaba la timp, producînd pagube altora, pagube care în final se materializează.
Instanțele române pronunță, în ultima vreme, scandalos de multe prescrieri, cele mai multe în procese de corupție prelungite după limita admisă. Există scuze – procurorii sînt supraaglomerați, la fel judecătorii, avocații vin cu tertipuri... Dar vinile nu sînt exclusiv în sălile de judecată. Înainte de acest val, în 2018, Curtea Constituțională declarase neclar, imprevizibil și incoerent un articol din Codul Penal. Pînă în 2022, nici Guvernul, nici Parlamentul nu au găsit timp să corecteze acel text. În consecință, mii de procese penale s-au încheiat brusc, faptele fiind considerate prescrise. Iată cum, prin conlucrarea fructuoasă și deloc grăbită a celor trei puteri ale statului – judecătorească, executivă, legislativă –, sute de hoți au cîștigat timp, adică au scăpat, păgubiții fiind, ca de obicei, noi.
Președintele amînă sine die să numească șefii serviciilor secrete. Ni se explică: mai bine mai tîrziu, dar mai bine. Numai că acest „mai tîrziu” nu e inocent: în această sintagmă se adună continuarea asalturilor „hibride” la adresa ordinii constituționale care au dus la anularea celor mai importante alegeri. Parlamentul nu vede că mandatul Avocatului Poporului a expirat de mai bine de un an, ordonanțele de urgență sînt selectiv atacate la Curtea Constituțională. Cineva ar putea spune (mai ales dacă luăm în considerare situația actuală a Guvernului) că avem un stat interimar.
Odată la patru-cinci ani, avem alegeri. Atunci, guvernanții își amintesc că legile electorale sînt praf, se contrazic între ele, lasă nereglementate o groază de situații (cum ar fi renumărarea voturilor). Se apucă oare parlamentarii să facă ceva ca să le îndrepte pe îndelete, imediat ce s-au terminat alegerile? Nici gînd, unde-i graba? E mai simplu să dea, atunci cînd nu mai e timp de discuții, o ordonanță de urgență care cîrpește pe ici, pe colo – eventual, mai și strecoară un articol care să favorizeze pe cine trebuie.
Bucureștiul e un oraș a cărui dezvoltare pare că s-a oprit, cînd nu e haotică. Nici n-ar putea fi altfel, din moment ce Planul de Urbanism General („PUG-ul”) e expirat de vreo 15 ani, și nici nu sînt semne că ar fi șanse să avem curînd unul nou. E suficient să mergi pe jos de la Piața Romană la Universitate și apoi în jos, spre Primărie, ca să vezi zeci de imobile ce par abandonate. Nu orice fel, ci clădiri emblematice pentru arhitectura modernă din perioada interbelică. Da, sînt probleme: litigii de proprietate, consolidări insuficient finanțate, vid legislativ. Dar, probabil pentru că lucrurile sînt prea complicate, cei care administrează orașul preferă mereu să înceapă cu cele mai simple. Estimp, cei care fac parte din generația „zoomerșilor” nu au cum să-și imagineze că orașul ăsta ar putea arăta și altfel.
Spuneam, la început, că nu există pagubă de neînlocuit. Ba da, este: tot ce ține de amintire. Serviciul de cafea, pe care îl primiseră ai tăi cadou de nuntă. Primul disc cumpărat de tine. Carnetul de student, rătăcit cine știe unde. Revenind la orașul meu, sutele de case care au fost construite pentru a fi frumoase și care dispar iremediabil, sub privirile noastre. Dar știți de ce? Pentru că toate astea nu valorează ca obiecte, ci ca semne ale unui timp irecuperabil.
Mircea Kivu este sociolog.
Credit foto: Wikimedia Commons
