Zilele trecute rîdeam la un clip video pe Facebook în care o cetățeană îngrijorată strivea bucăți de pepene într-un castron, arătîndu-le celor care o urmăreau că în pepeni există „apă roșie”, semn clar al modului în care „ăștia” injectează cine știe ce otrăvuri în fructele noastre. Evident, eu vedeam un pepene zemos, doamna în cauză vedea un atac periculos la securitatea alimentară a poporului. Am putea doar să ne amuzăm arogant pe această temă, dar diferența de percepție dintre mine și această doamnă merită explorată mai profund, deoarece duce la una din trăsăturile fundamentale ale momentului istoric pe care îl trăim: moartea algoritmică a realității împărtășite.
Realitatea este că nu percepem realitatea așa cum este ea, în ciuda mașinăriei biologice complexe formată din simțuri și căi neuronale menită să ne ajute să navigăm cu acuratețe printr-o lume plină de pericole. Pentru ființele umane, realitatea nu este formată doar din percepții imediate structurate de selecția naturală, ci dincolo de scaune, tigri sau peșteri întunecate, oamenii trăiesc într-un univers mult mai complicat – un construct în care cărămizile sînt tot felul de obiecte abstracte precum mituri sau norme, dar și obiecte concrete pe care nu le putem observa fără asistență tehnologică, precum planete îndepărtate sau viruși. Mai simplu spus, simțim și gîndim mediul înconjurător unii prin alții, prin cultura pe care o împărtășim.
Pentru o lungă perioadă a istoriei, diferențele de percepție între indivizi din colțuri diferite ale globului nu erau cu mult diferite de cele dintre autorul acestui articol și apărătoarea pepenilor naturali menționată mai sus. Din cauza distanțelor mari între comunități și a mijloacelor încete de comunicare, ființele umane din culturi diferite trăiau în realități aproape paralele. De exemplu, pentru un chinez antic, o eclipsă de soare însemna un atac cosmic al unui dragon care avea ca intenție devorarea crudă a soarelui, pe cînd grecii antici mai puțin preocupați de filosofie tindeau să înțeleagă abandonul Pămîntului de către Helios sau, mai tîrziu, decizia lui Zeus de a face din noapte zi. În ambele cazuri, era un semn rău, dar cu mecanici mitologice complet diferite. Foarte important de înțeles pentru noi, oamenii moderni, este că acestea nu erau metafore, ci convingeri cît se poate de serioase despre natura înconjurătoare. Pentru țăranul medieval european, nașterea unor gemeni era un semn al infidelității mamei, pe cînd un african din vestul continentului ar fi văzut aducerea pe lume a unor ființe semi-divine care împărtășesc un suflet. Și exemplele pot continua.
Fapte în comun
Odată cu emergența marilor imperii, a științei moderne și a comerțului global au început să se pună bazele construcției unei realități împărtășite menite să facă comunități distante să coopereze și să funcționeze politic împreună. Trebuie spus din capul locului însă că a trăi într-o realitate împărtășită presupune o serie de eforturi care-i vin greu ființei umane, atît de subiectivă și autointeresată (cel puțin dacă luăm în serios descoperirile făcute de științele socio-umane din ultimii 50-60 de ani). Ba chiar, aceste tipuri de eforturi cognitive îi sînt chiar neplăcute. De aceea, umanitatea le-a făcut cu greu, de obicei sub amenințarea armelor vreunui împărat, înainte ca Iluminismul secolelor al XVIII-lea și al XIX-lea să popularizeze lumina obiectivă a rațiunii. De-aceea, aceeași umanitate a renunțat cu ușurință la ele la începutul secolului XX, cînd a dat de puterea magico-mitică a ideologiei de masă.
Într-un fel, faptele vin cu forma lor proprie de tiranie epistemică, în care sentimentele noastre contează mai puțin, forțîndu-ne să acceptăm adevăruri despre lume care s-ar putea să nu ne placă.
După șocul războaielor mondiale, al crahului economic din 1929 și al amenințării apocaliptice a Războiului Rece, au apărut, tehnologic și politic, condițiile de posibilitate ale unei realități împărtășite la nivel global. Momentul unipolar al geopoliticii, cu Statele Unite ale Americii în rol de unică superputere, mass-media planetară, dar mai ales invenția Internetului i-au făcut pe mulți să creadă că sîntem în zorii apariției unei comunități umane cu adevărat globale. Chiar dacă diferențele culturale în termeni morali sau estetici nu aveau cum să dispară, putea fi întrezărită o lume în care oamenii vor putea porni de la aceleași fapte în drumul lor anevoios către cooperare la scară largă. După milenii de războaie și clivaje culturale puternice, urma o perioadă de pace.
Treizeci și cinci de ani mai tîrziu însă, eu și doamna menționată la începutul articolului, membri ai aceleiași comunități culturale, vorbitori ai aceleiași limbi, concetățeni ai aceleiași țări, iată că nu putem fi de acord cu privire la natura pepenilor din comerț. Ce s-a întîmplat?
Este ușor să echivalezi apariția Inteligenței Artificiale cu popularitatea crescută a modelelor mari lingvistice, precum ChatGPT, Claude sau Gemini, dar, de fapt, Inteligența Artificială ne afectează viețile deja de mulți ani, mai ales prin feed-urile prin care mulți dintre noi ne informăm cu privire la lumea înconjurătoare. Algoritmii marilor companii de tehnologie nu generează doar text sau imagini, ci, de fapt, generează întregi felii de realitate personalizată, servite utilizatorilor prin aplicații de social media, filme sau muzică ce fac profit într-un fel sau altul din acapararea atenției noastre pentru cît mai multă vreme. Mai mult, aceiași algoritmi le dictează creatorilor de conținut ce articole, clipuri video sau chiar opere artistice să livreze pentru a putea supraviețui economic.
Ce trebuia să ne unească, iată că ne fragmentează în moduri în care nici geografia sau ideologia nu au reușit de-a lungul istoriei umanității. În ciuda multiplelor conexiuni pe care ni le oferă tehnologia contemporană, parcă sîntem mai izolați ca oricînd în feed-urile, Netflix-urile și știrile proprii. Dacă mass-media funcționa, în bună măsură, ca o fereastră gigantică (da, imperfectă și cu propriile distorsiuni, în funcție de colțul ei folosit de către individ), media algoritmică ne oferă fiecăruia dintre noi o pereche de ochelari care ne arată doar ceea ce vrem să vedem – sau, mai precis, ceea ce algoritmii cred că vrem să vedem, avînd în vedere urma de date creată de activitatea noastră pe Internet.
În ceea ce filosoful Constantin Vică numește civilizația algoritmică digitală, aceeași ființă umană trăiește în multiple comunități de fapte sau de norme și își modulează vocea și mesajul în funcție de like-uri și reacții. Consecințele sînt multiple și pot fi resimțite la mai multe niveluri ale existenței culturale umane.
Un simplu exemplu ar fi dispariția fenomenelor culturale de masă așa cum le înțelegeam în trecut. Poate ultimul mare exemplu de acest fel este serialul HBO Game of Thrones, văzut, piratat și comentat de indivizi din toate mediile sociale. Astăzi, cu greu mai putem vorbi de așa ceva. Deși serialele încă au un succes fulminant, ele nu mai acaparează segmente largi din discursul public. Din experiența mea în sala de clasă, nu mai am la dispoziție referințe culturale inteligibile de către majoritatea studenților mei – orice serial aș menționa, se ridică trei-patru mîini care să-l fi văzut, niciodată o majoritate.
Individualizarea culturii trece însă dincolo de povești și ajunge să afecteze și sfera a ceea ce am putea numi fapte. Din cauza algoritmizării culturii, percepția aceluiași fapt poate fi structurată extrem de diferit pentru indivizi care uneori se află chiar și în aceeași cameră. Vedem acest lucru în jurul nostru în tot felul de domenii ale vieții: de la boli și războaie la fructe și legume, acestea capătă semnificații extrem de diferite în funcție de cum sînt ele tratate în felia de realitate digitală în care ne facem veacul.
Politica faptelor alternative
Ce scriu aici nu e nici nou, nici original, numeroși autori scriind pe această temă de ani de zile cu competență și precizie. De aceea, această situație este instrumentalizată de către diferiți actori după propriile interese. Politicieni în căutare de voturi și impunitate încearcă să creeze faptele alternative care le convin, actori geopolitici folosesc algoritmizarea pentru a semăna diviziune în comunitățile percepute ca inamice, iar vocile individuale se radicalizează pentru a se auzi în acest haos informațional.
Dacă pacea și cooperarea globală (chiar și locală) pot supraviețui dispariției unor fenomene culturale comune precum Seinfeld sau Game of Thrones, mai greu se poate vorbi despre așa ceva cînd vine vorba de starea politică a lumii. Pe de o parte, pentru că politicienii, cum spuneam, au un interes să cultive realități alternative în care imaginea lor este salvată indiferent de faptele mai puțin comode despre ei care apar în spațiul public, iar pe de altă parte, pentru că aceiași politicieni sînt și ei afectați de propriile feed-uri de social media organizate algoritmic. Că te cheamă George Simion sau J.D. Vance, viziunea ta politică asupra lumii este structurată de cei mai vocali utilizatori de pe X sau TikTok, care funcționează ca o măsură a propriei popularități. Astfel, în lumea fragmentării digitale algoritmice, politicianul de succes nu este cel care unește și conduce către consens, ci acela care reușește să se facă plăcut în cît mai multe realități individuale.
La unul din multele proteste care îl susțineau pe Călin Georgescu, un bătrîn intervievat spunea că el l-ar vrea președinte pe acesta deoarece ar urma să aducă apă minerală la robinet. Sună ridicol, dar în spatele acestor cuvinte se află un adevăr periculos al lumii contemporane. Călin Georgescu a susținut multe trăsnăi în ascensiunea sa meteorică în politica românească, dar nu-mi aduc aminte să fi promis apă minerală gratis prin sistemul public de distribuție a apei. Ceea ce a reușit însă campania din spatele lui este să-l facă un receptacul pentru multiple realități disparate ale unor cetățeni lipsiți de încredere în realitatea împărtășită.
Pentru o secundă istorică, Pămîntul a fost plat și am crezut că putem trăi împreună într-o pace relativă, cooperînd la scară largă. Ne întoarcem însă într-o eră a multipolarității geopolitice și culturale, în care imperiile contemporane (fie ele democratice sau autocratice), dar și creatorii de conținut sau Inteligența Artificială generează realități multiple în care putem trăi în funcție de ceea ce simțim. Separați de algoritmi, dar poate mai fericiți în lumile noastre, sîntem pradă oricăror agenți care înțeleg vicisitudinile lumii digitale și sînt capabili să o instrumentalizeze în beneficiul propriu.
Din păcate, cred că va fi nevoie de încă o criză gravă ca să avem o șansă de a (re)descoperi beneficiile traiului într-o realitate împărtășită, ancorată în fapte comune.
Mihail-Valentin Cernea este lector universitar în cadrul Departamentului de Filosofie și Științe Socio-Umane al Facultății de Management din cadrul ASE și membru al Centrului de Cercetare în Etică Aplicată din cadrul Universității din București.
