Toleranță și interdicție

Pentru orice regim democratic care prețuiește libertățile și drepturile cetățenești, gradul de tolerare a intoleranților reprezintă o provocare. Aș zice că este una irezolvabilă definitiv în abstract și care n-are decît soluții parțiale și relative. Se cere stabilit un prag, care trebuie să stabilească o discontinuitate, juridic vorbind, într-un „cîmp” al continuităților.

Presupunem că avem de-a face cu acțiuni, mesaje, postări, poezii care fac apologia unuui regim totalitar, care instigă la ură etnică sau de rasă, ori care fac apologia unor personalități istorice și politice care au comis crime sau au instigat la crime. Trebuie ele interzise în bloc, trebuie tolerate în bloc sau trebuie făcute distincții? E cazul, la noi, al manifestărilor legionare și neolegionare,  dar nu exclusiv al acestora.

Unii susțin că orice interdicție a unor manifestări care nu sînt urmate de acte de violență n-ar trebui admisă. Afirmă chiar că orice interdicție are un efect contrar mai ales în rîndurile tineretului: interdicția generează interes și atracție; dacă interzici poeziile lui Radu Gyr, de exemplu (fost comandant legionar), le vei face mai populare. Fără îndoială, e adevărat în multe cazuri. Pe de altă parte, neinterzicerea unor manifestări cu limbaj violent, antisemit poate funcționa și ca o încurajare secretă. „Aha“, vor zice unii, „se admit anumite manifestări, chiar în pofida unei legislații care le-ar interzice, asta înseamă că, de fapt, ele sînt tolerate, ca să nu spunem încurajate discret. Putem să ne desfășurăm deci înainte.” Cînd, de pildă, președintele Nicușor Dan retrimite „legea Vexler” în Parlament, faptul poate fi înțeles de unii ca o tolerare, ba chiar drept o susținere tacită.

Se va spune însă că faptele trebuie separate de cuvinte. Atîta vreme cît intoleranții se păstrează în sfera cuvintelor, oricît de dure și de agresive, o democrație ar trebui să-i tolereze și să nu îngrădească difuzarea acelor mesaje. Asta a fost poziția liberalilor clasici, precum John Stuart Mill în secolul al XIX-lea, care socoteau că punctele de vedere radicale nu trebuie interzise, ci trebuie combătute prin argumente. Punerea în discuție ar fi ceea ce asigură cel mai bine opinia adevărată. Dimpotrivă, lipsa confruntării slăbește opinia adevărată și o face mai puțin solidă, mai puțin vie; intră în declin și chiar este dogmatizată. „Credințele cele mai îndreptățite nu au la baza lor nici o altă garanție decît invitația permanentă, adresată întregii lumi, de a dovedi că sînt nefondate. [...] Cîtă vreme arena rămîne deschisă pentru confruntări, putem spera că, dacă există un adevăr mai profund, el va fi descoperit îndată ce spiritul uman va fi capabil să-o recunoască”, scrie Mill în Despre libertate.

Teza lui Mill presupune însă confruntarea autentică de opinii și idei cu argumente contrare, cît și intenția tuturor părților de a căuta adevărul. Lucru care adesea nu mai este valabil în epoca noastră, a Internetului și a radicalizării și a propagandei online: extremiștii de toate felurile nu atacă opiniile moderate spre a dovedi ceva sau a argumenta, cu atît mai puțin sînt ei căutători ai adevărului; ei așa-zicînd dezbat, spre a repeta la nesfîrșit falsuri, prin care vor să intoxice mințile și să-și lărgească aria propagandei. Holocaustul a fost de nenumărate ori dovedit și clarificat. Unii continuă totuși să-l nege sau să-l relativizeze nu fiindcă așteaptă o confruntare „de idei” sau ar avea argumente contrare noi, ci fiindcă vor să impună dubiul prin continua repetare a unor minciuni grosolane. La fel și în cazul a numeroase „teorii conspiraționiste”, inclusiv antivaccinismul, teoria „Marii înlocuiri” etc. care, deși au fost de multe ori respinse, continuă să fie repetate și propagate, indiferente la orice probă. Mill, spre fericirea lui, nu aflase de Goebbels, care, cum se știe, a afirmat că „o minciună repetată de multe ori ajunge să treacă drept adevăr”.

În acest caz, și mai ales atunci cînd este plauzibil ca spusele și opiniile să fie urmate de acte violente (atacuri, profanări, hărțuire, ba chiar tentative de acțiuni armate), mi se pare normal ca democrația să se apere interzicînd difuzarea acelor opinii sau, mai precis, făcînd costisitoare material și eventual penal difuzarea de materiale șovine, antisemite, pline de amenințări ori apologetice la adresa unor criminali sau complici de criminali din trecut etc. Cît despre curiozitatea firească a tinerilor, în cazul cînd suspectăm că ar putea fi încurajată de interdicții, ea trebuie satisfăcută prin educație. Iar educația se face (sau nu se face) la școală în mod precumpănitor.

În orice caz, cred că regimul democratic trebuie să manifeste opțiuni principiale cît se poate de limpezi și non-ambigue asupra radicalismelor, mai ales a celor cu potențial violent. Iar practica, decurgînd din acele opțiuni, s-ar cuveni să nu lase îndoieli asupra a ceea ce este sau nu tolerat și, mai ales, de ce. În lumea de azi unde, în general, reperele morale au ajuns să fie deplasate și schimbate cu repeziciune, cînd valorile liberale și moderate sînt atacate chiar de acela care ar fi fost dator să le apere (vezi recenta strategie de securitate a administrației Trump), un regim care, cu adevărat, se vrea democrat și liberal e dator a-și proclama deschis limitele toleranței. Iar asta înseamnă a avea voința de a interzice legal și practic ceea ce, sub pretextul fals al unei exprimări libere, îi subminează indiscutabil temelia. Un regim care se vrea, am spus; dar oare al nostru chiar se vrea?