Între analiza fotografiilor cu Nicolás Maduro în cătușe și speculațiile subțiri privind viitorul Groenlandei lipsește aproape cu desăvîrșire o propunere privind obiectivele României în lumea care se desenează sub ochii noștri. De data asta cred că le putem permite liderilor noștri să fie confuzi. Cei mai mulți dintre ei trăiesc încă în trecutul recent, cînd scăpai de întrebări repetînd hipnotic două fraze golite de conținut și trecînd la subiectul următor.
Însă, după momentul de confuzie, întrebarea rămîne. Ce vrea România? Sigur că ar vrea ca lucrurile să nu se schimbe – protecție americană, bani europeni și granița rusă cît mai departe. Obiective decente, însă care sînt mijloacele? Din tot spectrul politic românesc, singurii consecvenți par să fie cei de la AUR, care au venit cu o propunere de declarare a lui 2026 drept „Anul Americii în România”. Singura observație pe care o pot face la exercițiul ăsta simplist de pupat funduri generice e că anul Americii în România e de vreo 30 de ani. Și nu o spun eu, o spun sondajele: „78% din respondenți au o opinie bună sau foarte bună despre America, în timp ce 21% au o părere negativă. Pentru 62% din români, influența Americii asupra lumii este pozitivă” (IRSOP, octombrie 2025, Curs de Guvernare).
Cînd scriu că AUR e consecvent mă refer la strategia lor de a aproba necondiționat orice decizie a administrației Trump, indiferent de cît de stupefiantă sau irațională ar fi. Dacă președintele american ar decide mîine să interzică înghețata, AUR va propune imediat eliminarea din spațiul public a imaginilor cu pinguini și arestarea trădătorilor de la Velocita. Nu insist. Despre contradicțiile logice ale pozițiilor AUR a scris deja Dan Tăpălagă într-un articol pe G4Media.
Dar AUR nu e la guvernare și e liber să propună orice dorește. România e guvernată de o coaliție pro-occidentală care ar trebui să explice coerent cum anume își va respecta mandatul de a menține țara în zona prosperității și a democrației liberale. Alte țări din regiune au lideri suficient de onești cît să atragă atenția asupra pericolului și suficient de curajoși cît să sugereze direcții de urmat. Polonia, de exemplu, al cărei premier scria așa zilele trecute: „Nimeni nu va lua în serios o Europă slabă și divizată: nici inamic, nici aliat. Este deja clar acum. Trebuie, în sfîrșit, să credem în propria noastră putere, trebuie să continuăm să ne înarmăm, trebuie să rămînem uniți ca niciodată. Unul pentru toți și toți pentru unul. Altfel, sîntem terminați”.
Ce face România pentru o Europă puternică? E neclar. Ce face România pentru a se pregăti de un scenariu în care Europa nu va fi așa de puternică, cum își dorește Donald Tusk? Și mai neclar. Păcatul pe care îl reproșez Guvernului României e că nu explică nici un moment care îi sînt intențiile. Și este un păcat major, pentru că, dacă nu o face el, o fac alții. Și așa apar tot felul de povești care mai de care mai fantezistă, așa apare neîncrederea, așa apare deriva.
Poate există o strategie, dar Guvernul nostru nu consideră necesar să o împărtășească cu noi. E același modus operandi ca în cazul cheltuielilor privind Ucraina. Avem cîteva cifre publice, însă ele au fost obținute după ani de zile de solicitări, timp în care a crescut pînă la cote inimaginabile ideea că statul român face mai multe pentru ucraineni decît pentru români. O aiureală, dar cînd ea devine certitudine pentru atît de mulți cetățeni, e foarte greu să justifici noi cheltuieli pentru un război în care sîntem părtași doar indirect.
România trece printr-un moment în care trebuie să își probeze valorile pe care și le-a însușit în ultimii 30 de ani. Deocamdată, testul acesta este picat. Singurul lucru pe care îl probează zilele astea elita politică românească e dorința de a deveni invizibilă, completată cu o speranță absurdă că lucrurile se vor rezolva de la sine.
Politicienilor români le place să spună că sînt pragmatici și se adaptează contextului, însă adevărul e că sînt mai degrabă temători și incapabili să iasă din încîlceala propriilor gînduri. Asta e o problemă cînd principala ta misiune e să îi conduci pe alții prin mlaștinile prezentului.
