1. Era toamnă, eram la un festival de film, între proiecții, la o masă cu mai mulți cunoscuți și necunoscuți. O producătoare de film m-a întrebat, între două fumuri de țigară, ce fac. „Critic de film”, i-am spus. „Deci nimic”, mi-a zis ea malițios. Efectul replicii a fost mai puțin devastator decît se aștepta, deși nu am zis nimic. Mă mai gîndesc însă uneori la formularea asta. Pînă la urmă, așa e. Un festival (de film sau de orice altceva) e un anihilator ideal de timp util din punct de vedere social. Oferta supraabundentă din programul lui se întinde cu lăcomie peste orele în care majoritatea oamenilor muncesc, țintind clasicul interval 9 to 5, diminețile, după-amiezile și serile. Ca participant la un festival, etalezi discret faptul că ai timp liber cînd alții în general nu îl au. E și una dintre plăcerile subversive ale meseriei de critic. Îmi aduce aminte cum își rememora Roger Ebert începuturile de critic de film la Chicago Sun-Times. În timp ce colegii lui de la ziar își scriau materialele după prînz, nota criticul în autobiografia sa, lui îi plăcea să-i anunțe cu voce tare: „Guys, eu mă duc să văd un film”.
2. Înapoi la festivalul de film, la masa cu cunoscuți și necunoscuți. Situația s-a echilibrat destul de repede la modul ironic. Producătoarea s-a schimbat ușor la față vreo două-trei minute mai tîrziu, după ce a observat că trece prin apropiere o altă producătoare, mai importantă, lucrînd pentru unul dintre jucătorii mari din industria filmului. A fost prima dată cînd am realizat două lucruri. Mai întîi, nu toată lumea merge la un festival să vadă filme (sau piese de teatru, sau orice altceva). Apoi, ecosistemul unui festival e înțesat de inegalități – mai ales de statut și de acces la resurse. Punctul 2 are legătură cu punctul 1. E o teorie la care mă gîndesc de ceva vreme: cred că ai putea să ghicești cît de important este (sau vrea să fie) un necunoscut pe care îl întîlnești la un festival, dacă face parte din industria filmului, în funcție de cît de puține filme zice că a văzut la acel festival. Unii probabil ar argumenta această detașare spunînd că pentru ei festivalul înseamnă un alt fel de muncă: pitch-uri, întîlniri cu posibili finanțatori, lucruri din acestea. E o scuză rezonabilă. Foarte puțini plătitori de bilet la un festival realizează însă această separare între partea publică, cea cu proiecții, workshop-uri și Q&A-uri, și comedia umană din culisele evenimentului. Scenele acestei comedii au loc la petrecerile oficiale și neoficiale ale festivalului, sau oriunde pot fi găsiți distribuitorii sau producătorii cu greutate în lumea filmului. E un soi de ritual de pețit. Trebuie să fii acolo, să fii văzut și să ai norocul să nimerești momentul în care cineva pe care îl cunoști stă de vorbă cu cineva pe care chiar vrei să-l cunoști.
3. Cu cît e mai mare festivalul, cu atît aceste inegalități de influență și acces sînt mai bătătoare la ochi. Palatul Festivalurilor de la Cannes are două căi de acces în fiecare seară, cînd se proiectează premierele: una, cu covorul roșu, pentru staruri, pentru echipele de filmare, și încă una pentru jurnaliștii acreditați. La cîțiva pași, pe chei, sînt cozi ceva mai subtile, cu mai puțini oameni, pentru petrecerile cu acces limitat pe care le țin diverse companii media. Filmul o fi el sentimental și popular, dar industria filmului e business as usual, deloc sentimentală și fără prea mari griji egalitare. Ce-i drept, judecînd doar de la distanță, doar o spumă de participanți ajung să se învîrtă în aceste cercuri selecte. Restul ajung la localurile și restaurantele de pe cele cîteva străzi paralele cu cheiurile. Aici, diferențele de statut le nivelează pe moment marele egalizator democratic: coada. Am stat de vorbă cu oameni din toate părțile lumii, pe care nu i-aș fi întîlnit probabil altfel, ba la coadă la bar, ba la cozile unisex care se formează în cîte un local cu cîte o sală de baie care de abia deservește puhoiul de noapte al festivalului. Din acest punct de vedere, mi-au plăcut dintotdeauna mai mult festivalurile de film mici – mai ales cele care se desfășoară în trei-patru locații și în care majoritatea participanților, vrînd-nevrînd, sînt nevoiți seară de seară să respire același aer.
4. Scrisul de pe o zi pe alta la un festival de film are în el ceva vag masochist. La Cannes, de exemplu, biletele pentru cei acreditați pot fi rezervate la 7 dimineața și în vreo cîteva minute se dau toate. Proiecțiile pentru presă au loc după ora 8 dimineața. Proiecțiile cu tam-tam și covor roșu se întîmplă seara. După aceste proiecții, se umplu, cum spuneam, localurile de pe cele cîteva străzi ale orașului. Alcool, discuții, stat pînă tîrziu. L-am întîlnit anul acesta pe unul dintre criticii mei de film preferați, Peter Bradshaw, și mi-a confirmat că aceasta e rutina zilnică, de cînd a început să meargă la festival. Se repetă această formulă cîteva zile la rînd, cu episoade de scris spontan – cu ochii la ceas și mintea la deadline – după-amiezele și, spre finalul șederii la festival, cu noapte după noapte dormită aproximativ, lumina de primăvară începe să capete strălucirea amețitoare a zilelor post-insomnie.
5. Nonșalanța în fața regizorilor celebri, atunci cînd trebuie să le iei cîte un interviu, se cultivă. La început, e fragilă, șovăielnică. Ajută foarte mult, după mine, și faptul că în primă fază nu te știe nimeni. Am impresia că regizorii și actorii sînt mai ei înșiși, joacă mai puțin rolul lor public cu începătorii. Țin minte unul dintre primele mele interviuri, la TIFF, cu regizorul ceh Jirí Menzel. Eram ultimul programat, Menzel dăduse deja vreo patru-cinci interviuri unul după altul. Nu-mi găseam cuvintele să încep, nu știam unde să pun reportofonul pe masă. Menzel a stat ce a stat, apoi m-a apucat de șnurul de care atîrna badge-ul de presă, s-a uitat scurt la nume sau la revistă, nu-mi dau seama, și apoi mi-a zis răspicat, nerăbdător: „Hai mai repede. Mi-e foame”. De atunci, cînd mai am ocazia să iau astfel de interviuri, încerc să mă gîndesc de la început că am în față un om celebru, obosit de atîta atenție și probabil înfometat.
6. Povestea asta o știu de la un prieten, martor ocular. E versiunea lui, o scriu cum am auzit-o. Era premiera la TIFF a unei comedii pe care o iubesc, Aaltra, realizată de doi regizori belgieni. TIFF-ul era la început, nu erau mulți oameni în sală. Nu apucase să se instaleze reverența pentru filmul văzut în liniște de capelă care se sedimentează cu fiecare ediție succesivă a unui festival. Cît a durat filmul, vreo 90 de minute, doi inși și-au schimbat la fiecare cîteva minute locurile. Vorbeau înăbușit, dar tare, arătau înspre ecran și rîdeau, la un moment dat unul dintre ei a și picat între scaune. Cînd s-au aprins luminile, aceiași doi inși s-au îndreptat chicotind spre scenă, pentru Q&A. Erau regizorii filmului. Dacă vezi Aaltra și te prinde umorul lui anarhic, ireverențios, întîmplarea aceasta are și mai mult sens. Pe mine, în orice caz, povestea m-a făcut să îl prețuiesc și mai tare, la pachet cu cei care l-au făcut. Am ajuns, pe măsură ce trec anii, să apreciez din ce în ce mai mult astfel de momente de nepăsare și autenticitate, mai ales în măsura în care toată găselnița covorului roșu invită la o celebrare destul de țeapănă și lipsită de calități umane a artiștilor care fac filme. Autenticitatea vine și ea în mai multe variante. O imagine mentală persistentă, tot de la TIFF: unul dintre regizorii mei preferați din România, stînd la o țigară, singur și scuturat parcă de orice sentiment al propriei importanțe, pe o fîșie de beton din fața clădirii în care urma să aibă loc proiecția celui mai recent film al său.
7. Părțile cele mai bune la un festival de film, după mine, sînt prima și ultima lui zi. Prima zi are energie și ritm, ultima e insuflată cu melancolie. Între aceste două capete ale segmentului, haos organizat. În teorie, un festival de film sună ca un experiment social cu mai multe variabile: se iau profesioniștii din industria filmului, criticii și participanții entuziaști, se distribuie într-un perimetru relativ restrîns și se observă interacțiunile. Tipul de interacțiune cel mai întîlnit la festivaluri e, prin urmare, discuția de cîteva minute, la intrarea sau la ieșirea de la o proiecție, întreruptă brusc și încheiată cu promisiunea (uneori niciodată onorată) de a fi continuată cîndva, într-un viitor imprecis, poate înainte sau după altă proiecție. Scuza cea mai utilizată în aceste cazuri e graba: fiecare trebuie să ajungă urgent la un alt eveniment al festivalului. E un soi de balet social ale cărui reguli se învață repede. De aceea, o să mi se șteargă greu din minte excepțiile de la aceste reguli, discuțiile de cîteva minute care se transformă în turniruri verbale punctate de exclamații și presărate cu titluri de filme, în care minutele devin jumătăți de oră sau chiar ore. M-am gîndit uneori cît de bizar ar putea să sune aceste discuții pentru urechile cuiva prea puțin impresionat de filme sau festivaluri de filme. Ce n-ar realiza un astfel de ascultător mirat e că filmele sînt, la urma urmei, un pretext. Îmi amintesc uneori precis cîte o secvență dintr-un film descoperit la un festival sau emoția de după terminarea lui. Cu și mai mare afecțiune, însă, îmi aduc aminte întîlnirile, replicile de moment, formulările pro și contra, prieteniile care se leagă uneori instantaneu. De cele mai multe ori, ele rămîn în memorie mai vii decît filmele în sine.
Radu Toderici este critic de film.
Foto: TIFF
