Datorită profesiei, dar și din pasiune, am avut ocazia să particip, de-a lungul timpului, la nenumărate festivaluri de la noi ori din alte țări – de literatură, film, muzică, teatru, artă contemporană – și să stau de vorbă cu inițiatorii, organizatorii, curatorii și participanții. Poveștile din culise, despre probleme, încurcături, nepotriviri și toate lucrurile care nu se văd, dar fac roțile unui festival să se învîrtă fără zgomot, au fost, de multe ori, la fel de interesante precum ceea ce se vedea cînd se trăgea cortina. Sînt aspecte la care spectatorii nici nu se gîndesc, dar importante în arhitectura unui festival, sînt lupte cu birocrația, cu instituțiile statului, cu vremea, cu tehnologia, multe dintre ele devenind amuzante, după un timp, dar impunînd, pe moment, ingeniozitate și soluții rapide.
Am aflat, de la colaboratorii care semnează în paginile acestui Dosar, că mereu sînt lucruri care te iau pe nepregătite. Că, în România, poți să nu ai certitudinea bugetului unui festival nici cu o jumătate de an înainte (de aceea, ele se aglomerează toamna și, de multe ori, se suprapun); că, la un festival de artele spectacolului, este uneori nevoie de asigurarea deplasării unei echipe de 40 de artiști și tehnicieni pentru o singură reprezentație, la care decorul poate să nu mai ajungă integral ori să nu se potrivească; că un mare festival de film este, dincolo de proiecții, loc de întîlnire pentru profesioniști din industrie și finanțatori, care nici nu au timp să vadă vreun film, fiind într-un adevărat „ritual de pețit”; că un festival de literatură este nu doar o ocazie de a vedea scriitori contemporani în carne și oase, dar și de a-i urmări în interacțiunile lor zilnice, relaxate; că Festivalul Enescu a cîștigat atașamentului publicului în promovarea muzicii și a moștenirii culturale a celui mai important compozitor român, dar a avut de luptat cu structurile statului, tăierile de buget și cu o discontinuitate în strategie și misiune. Nu am putut omite două festivaluri mici de film cu o tematică inedită – fie că este vorba despre documentare pe teme muzicale, despre artiști, festivaluri, mișcări ori evenimente descifrate în context socio-cultural (DokStation), fie despre folosirea filmului ca început al conversațiilor despre sănătatea mentală, pentru indivizi și comunități (Romanian Mental Health Film Festival).
„Ca participant la un festival, etalezi discret faptul că ai timp liber cînd alții, în general, nu îl au”, e de părere criticul de film Radu Toderici, în articolul care deschide Dosarul. Oferta festivalurilor se întinde și peste clasicul interval „de la 9 la 5”, în care majoritatea oamenilor muncesc. Tocmai de aceea, ca toate lucrurile care-ți conferă o iluzie a libertății (meseria de jurnalist e unul dintre ele), festivalurile dau dependență.
