Cred că la început de an e binevenită o revenire asupra luminoasei personalități a lui Celibidache, mai ales că foarte multă lume a văzut probabil filmul Cravata galbenă, iar atenția publică e mai concentrată asupra sa. Soția dirijorului, Ioana Celibidache, a fost la rîndul ei, cum poate se știe, o artistă talentată și destul de cunoscută. Poetă și pictoriță cu importante expoziții personale în Europa și Statele Unite, mult premiată și medaliată, supranumită și „surioara lui Paul Klee”, a scris și o carte în memoria lui Sergiu Celibidache, intitulată Sergiu altfel, reeditată anul trecut la Editura Humanitas.
Cu mult har și mult haz, Ioana Celibidache dezvăluie laturi mai puțin cunoscute ale personalității soțului ei. Reiese că marele dirijor era un artist clocotitor, dar și un om plin de umor, care a trecut de-a lungul vieții printr-o mulțime de întîmplări ieșite din comun, dar a și contribuit, cu energia și temperamentul său, la crearea a nenumărate situații neobișnuite. El însuși era și un bun povestitor, fascinîndu-și adesea auditoriul cu relatarea întîmplărilor, uneori de-a dreptul incredibile, cărora le-a fost martor sau protagonist.
Cartea e alcătuită din mici secvențe intitulate scrisori, pe cît de succinte, pe atît de relevante. Ioana Celibidache își descrie soțul cu genialitatea și generozitatea lui teribile, dar și cu surprinzătoarea naivitate de care dădea dovadă uneori. Într-un asemenea episod (foarte amuzant pentru cititori), dirijorul reușește să-și convingă o serie de admiratoare că o cură de prune putrezite timp de douăzeci de ani poate provoca o reîntinerire spectaculoasă a țesuturilor. Și după cum povestește Ioana Celibidache, rezultatele n-au întîrziat să apară la toți cei care au acceptat „tratamentul”. Însă nu de întinerire a fost vorba.
Cu mult haz e descris și temperamentul său vulcanic, într-o întîmplare în care dirijorul a apelat la pumn, aplicînd o scurtă și decisivă corecție unui turist american care l-a insultat în Italia. Se știe că Celibidache avea și o replică necruțătoare (în carte sînt o mulțime de exemple), iar criticile sale loveau ținta fără ocolișuri, ca niște sulițe otrăvite, cum le numește undeva Ioana Celibidache. Ea nu le pune însă nicidecum pe seama răutății, ci a faptului că de cele mai multe ori, soțul ei, pur și simplu, „gîndea cu voce tare”. De altfel, ea povestește și o serie de întîmplări în care el făcea dovada unei bunătați și a unei generozități aproape prostești.
Toate istorisirile stau însă sub semnul unei mari iubiri pe care, după cum se vede, soția sa i-a purtat-o toată viața. „M-am născut în ziua cînd l-am cunoscut”, scrie ea undeva, reluînd o faimoasă formulă. Această dragoste reiese încă din primele pagini, cînd descrie felul în care l-a văzut prima oară în Argentina: „O bombă căzu! Marele dirijor Celibidache, „il Mago della bacchetta”, idolul, zeul atît de așteptat, debarcase la Buenos Aires, urmînd să deschidă stagiunea simfonică a teatrului Colón. Fenomenul „«il Mago» înflăcărase tot globul... Femei, copii, bătrîni, pisici, tot orașul, euforizați de acest eveniment, erau în păr la aeroport, cu brațele pierdute în gigantice buchete de flori. Părul aproape albastru de negru, ochii căprui ca două castane, o privire de te întorcea pe dos, mlădios ca o salcie, cum naiba să te lase indiferent? Un Vulcan, un Titan, un Vezuviu în erupție – poate chiar și un tiran, pe undeva – coborîse parcă dintr-o altă lume.”
O imagine a marelui dirijor pe cît de puternică, pe atît de autentică. La rîndul ei, și soția sa, autoarea cărții despre el, era de o frumusețe răpitoare și poseda o inteligență de-o ascuțime neobișnuită. Calități care se întrezăresc și dintr-o celebră emisiune cu Iosif Sava, unde a fost invitată la puțin timp după moartea lui Sergiu Celibidache (e de găsit pe Internet).
Avînd în vedere forța acestor două personalități, Ioana și Sergiu Celibidache, aș spune că e chiar de laudă curajul unor actori, fie ei și foarte experimentați și celebri, de a-i întruchipa în filmul Cravata galbenă. Nu mă gîndesc să apreciez în ce măsură s-au ridicat la nivelul figurilor din realitate, nu știu nici dacă asta era sau putea fi adevărata miză a filmului, dar cred că nu e deloc rău că s-au încumetat totuși să-i joace.
