În anul acesta nouă, celor din Europa, mai exact nouă, liberalilor din Uniunea Europeană, ni s-a spus că sîntem „decadenți”. Stigmatul se bănuia de mai dinainte, la drept vorbind, dar acum ne-a fost comunicat din două surse convergente, presupus de mare încredere: Rusia și America (sau, mai exact, administrațiile Putin și Trump). Ca urmare, n-ar mai fi potrivit să ne preocupăm de soarta țărilor noastre în felul cum o facem, ci să-i lăsăm pe alții (mai precis, pe cei doi amintiți mai înainte și slugile lor) s-o facă peste capul nostru. Eventual, să ne împartă între ei. De ce să ne reînarmăm? De ce să controlăm Internetul și pe aceia care îl controlează? De ce să controlăm economia? Decadenții n-au acest drept.
Sîntem, așadar, o civilizație în declin. Nici o noutate, de fapt. Ne-o repetă unii dintre filozofii noștri de peste o sută de ani, cu argumente diverse. Au oare dreptate? Spre deosebire de cei doi rivali care ne pun ștampila, încă mai credem în civilitate, în compasiune și umanitate, ba chiar și în politețe. (Probabil – după unii –, e o dovadă de forță civilizațională să fii cinic, brutal, rapace și mercantil!) Noi nu-i umilim pe șefii de stat cu care nu sîntem de acord, nici nu-i caracterizăm ca teroriști pe aceia care își apără țara de bombe și drone. La noi, opozanții nu cad în mod misterios peste ferestre, iar jurnaliștii neconvenabili nu trebuie să facă față unor procese care-i desființează practic.
Pesemne că un semn grav de decadență este acela că încă mai știm să distingem între agresor și agresat și, de fapt, între prieten și dușman. Sigur, n-am făcut-o întotdeauna consecvent și nici criteriile afirmate n-au fost de multe ori urmate în practică. Am avut și avem și noi ipocriziile noastre. Dar încercăm să ne corectăm. Am fost chiar prea defensivi în ultimul timp și ne-am autoacuzat prea des pentru erori din trecut. Măcar acum afirmăm răspicat că agresorul rămîne agresor și nu-l flatăm, nu-i preluăm propaganda pe nemestecate, nu încercăm să relativizăm și să divizăm culpa. Am renunțat, ca buni decadenți ce sîntem, să tratăm istoria ca pe un argument bun la toate, găsind justificări convenabile politic în evenimente petrecute acum o mie sau două sute de ani. Sigur, aici unii – chiar și dintre europeni – ne vor acuza că avem conștiința națională anesteziată și adormită. (Ei, ce-i drept, „s-au trezit în conștiință”!) Noi, însă, europenii, care ne-am războit între noi timp de sute de ani, credem că frontierele trebuie respectate așa cum sînt acum. Sînt arbitrare? Desigur. Dar convențiile sociale sînt toate arbitrare. Sînt și artificiale? Tot ce a făcut omul e, într-un fel sau în altul, artificial. Am decis că, în loc să vrem să le mutăm cu cîțiva kilometri spre a crea prilej de sfadă eternă și resentimente, mai bine le facem practic invizibile, astfel încît să putem circula nestingheriți dintr-o parte într-alta a Uniunii noastre și, încet-încet, să uităm de ele. E așa de rău?
Vechii noștri prieteni americani se arată supărați pe noi că mai ținem la principii de drept. Mai credem, într-adevăr, în vechiul dicton latin că „vis non facit ius” („forța nu face dreptul“). Vădit semn de decadență civilizațională, de exemplu, să negociezi prin instituții și delegați constituționali și nu prin reprezentanți personali, precum un Nero. Ce să facem? Încă de pe vremea monarhiilor luminate din secolul al XVIII-lea am făcut o distincție între principe și stat. Unul dintre acești principi, pe drept cuvînt considerați „luminați”, s-a numit pe el însuși „cel dintîi servitor al statului”. Știm că președintele de azi al Americii a renunțat la acest principiu decadent și se chinuie să-și pună statul să-l servească. Modelul lui, „neluminat” și nedecadent, pare să fie în Rusia sau China. Mai mult, se chinuie să-i subordoneze o parte din politica externă a Americii marelui rival, Rusia. Altminteri, s-ar vrea mai curînd împărat absolutist sau papă decît președinte constituțional. Nu suportă adevărul. Ședințele de guvern au devenit concursuri de adulație a stăpînului – concursuri care l-ar face și pe Ceaușescu invidios. Transformă o aripă a Casei Albe în sală de bal. O spunem deschis: sperăm să dea greș.
Oricum, sîntem deci decadenți. Economiile europene bat pasul pe loc, cu demografia avem probleme, inovația științifică e blocată de birocrație. Se spune că sîntem prea generoși, că avem prea multe minorități, prea mulți „străini” (cine știe ce e aia un „străin”?), că bisericile noastre, în partea occidentală, cel puțin, sînt destul de goale, ba chiar că blocăm – cică e grav – exprimările extremiste și fasciste. Desigur, încercăm să le îngrădim, nu le admitem deschis, făcîndu-le politici guvernamentale, așa cum fac rivalii noștri de la Est și Vest. Clar semn de decadență.
Măcar rămînem agreabili. Avem muzee splendide, orașe încîntătoare și peisaje de vis. Lumea de la Vest și Est ne vizitează intens. În pofida decadenței. Sau, să spunem, datorită decadenței? Ba chiar avem impresia că vizitatorii sînt mai bine dispuși cînd stau sub cerul nostru decadent. Pe timpuri, un hangiu german de la frontiera rusă îi făcuse Marchizului de Custine următoarea confidență, pertinentă pînă azi: „Cînd debarcă aici pentru a merge în Europa, (rușii) par veseli, liberi, mulțumiți, aidoma unor cai scăpați din frîu sau unor păsări cărora le-ai deschis colivia. Bărbați, femei, tineri, bătrîni, toți sînt fericiți ca niște școlari în vacanță. La întoarcere, aceleași persoane au mutrele lungi, întunecate, chinuite. Din această deosebire am putut trage concluzia că o țară pe care o părăsești cu atîta bucurie și unde te întorci cu atîta părere de rău nu poate fi decît nefastă” (Marchizul de Custine, Scrisori din Rusia, Humanitas, 2025, p. 40).
Și nu devine astăzi tot „nefastă” (și nu „mare”) America, cea care admite (deocamdată) ca guvernul ei să-i facă temenele conducătorului nefast al Rusiei? Credem că da, dar ce autoritate mai avem noi, decadenții, s-o spunem răspicat? Măcar de-am avea-o față de noi înșine.
