Știu că pot deveni imediat antipatic, dar totuși o spun: niciodată nu am înțeles voga Concertului de Anul Nou de la Viena. E bătaie pe bilete, pare că visul tuturor snobilor și ștabilor din Estul și Centrul Europei, ca și al turiștilor asiatici cu buzunare adînci este să meargă la Musikverein în dimineața de 1 ianuarie, să asculte valsuri și să bată din palme la „Marșul lui Radetzky“, sincronizați și stimulați de dirijor, cînd mai tare, cînd mai încet, ca într-o acțiune de socializare dintr-un azil de bătrîni milionari. Ba unii adaugă și un alt rafinament. După concert se merge la Sacher spre a se consuma o feliuță din tortul cu același nume. Ca să vă dezamăgesc de tot, aflați că nu-mi place deloc tortul Sacher. Hotelul, da. Tortul, nu. În fine, multe în lumea asta nu le înțeleg și mă resemnez. Dacă unora le place acest obicei, așa să fie, în fond, nu e nimic rău. Eu nu mă mai uit la aceste concerte de foarte mulți ani. Cînd eram mic și Televiziunea le transmitea, mama mă punea să mă uit și mă uitam cu ea. Mama voia ca acest concert să devină un fel de ritual anual în casă. Dar nu a devenit mai mult decît o obișnuință. Pentru mine, niciodată nu a atins noblețea unui ritual și de îndată ce am ajuns la vîrsta potrivită desprinderii de obiceiurile casei, am luat distanță de concertul vienez. În redacția Dilemei au rămas legendare poveștile lui Radu Cosașu despre conversațiile telefonice interminabile pe care le avea cu Alexandru Paleologu, după ce vedeau amîndoi, fiecare la el acasă, concertul de la Viena, de fiecare 1 ianuarie. M-am întrebat mereu, în sinea mea, cum de un meloman ca Radu Cosașu putea să fie fermecat de acest concert. Pe Alexandru Paleologu, un paradoxal prin definiție, îl puteam înțelege, dar pe Cosașu? În fine, cum zic, fiecare cu gustul și cu plăcerile lui.
Așa că ceea ce vreau să spun în rubrica mea la acest început de an nu este părerea mea despre tradiționalul concert. Cum zic, nici nu contează ce cred eu – fiecare să consume ce-i place. Însă nu pot să nu remarc, în acest an, extazul propagandistic al presei ideologizate, făcută de oameni recenți pentru oameni recenți. O presă care se mărginește, în general, să scrie despre cultură mai prost decît Wikipedia aplaudă concertul vienez de la începutul lui 2026 pentru că a fost ceva nou, ceva revoluționar, ceva nemaiîntîlnit în istorie, uimitor: concertul a fost „incluziv”! Cum e un concert „incluziv” și cum e, pe cale de consecință, un concert „excluziv”, nu știu. Ca meloman, mă declar gata oricînd să învăț lucruri noi despre muzică. Așadar, aștept ca oameni mai pricepuți decît mine să-mi explice cu ce diferă un concert „incluziv” de un concert „excluziv”, cum înțeleg că au fost toate cele de pînă acum. Sper că acest concert a fost aureolat ca „incluziv” din alt motiv decît acela al orientării sexuale a veselului dirijor Nézet-Séguin. Nu de alta, dar așa ceva nu ar trebui să conteze. Și nici nu e vreo mare noutate. Filarmonica din Viena a mai fost dirijată de asemenea dirijori care, după părerea mea și, sînt sigur, a multora, au fost mult mai buni decît Nézet-Séguin. Îmi vin rapid în minte Bernstein, Schippers și, înaintea lor, Mitropoulos. Și nimeni nu i-a lăudat pe motiv că au fost „incluzivi”, deși au adus beneficii artistice și morale imense Filarmonicii. E drept, era pe vremea în care detaliul homosexualității conta mai puțin. Acum, e totul!
Leonard Bernstein, de pildă, a dirijat prima oară la Viena în 1946, dar legendara lui colaborare cu Filarmonica a început în 1966 și a durat pînă la sfîrșitul vieții sale; ultimul lui concert la Viena a avut loc în primăvara anului în care a murit. Pentru mai bine de două decenii, Leonard Bernstein a devenit un obișnuit al orchestrei și a marcat profund profilul artistic al marelui ansamblu, astfel că, în 1987, a devenit cetățean de onoare al Vienei, după ce, cu cîțiva ani înainte, devenise membru de onoare al Filarmonicii. Bernstein, un evreu newyorkez sadea, copil al unor emigranți din Ucraina de azi, era, spiritual, un vienez deplin și, prin el, Viena muzicală a scăpat de vinovăția ei morală.
Amorul artistic dintre Bernstein și orchestra vieneză a fost, în sine, o mare poveste de istorie culturală. Viena și orchestra ei purtau încă povara antisemitismului. Denazificarea s-a practicat exclusiv în Germania. Austria, țara lui Hitler, a fost lipsită de această lustrație. Așa cum comuniștii români s-au integrat, cuminței și ajustați, capitalismului bucureștean după 1989, naziștii austrieci s-au integrat, cuminței și ajustați, democrației vieneze după 1945. Cît despre Filarmonica din Viena, e de spus că puține ansambluri artistice au fost mai adînc nazificate, și nu doar după 1938. Deși fusese director al ansamblului la cumpăna dintre veacurile al XIX-lea și al XX-lea, Gustav Mahler nu era deloc iubit la Filarmonică. Nazismul îi suprimase muzica, iar în 1966, cînd Bernstein a dirijat prima oară Filarmonica la ea acasă, orchestra accepta cu greu să cînte creații mahleriene. O făceau, desigur, dar cu sentimentul că înghit o broască pe care trebuie să o înghită că, deh, vremurile… Bernstein va spune orchestrei, la o repetiție: „Știu că puteți cînta notele perfect. Dar lipsește Mahler din ceea ce cîntați”. Istoricii notează că orchestra vieneză nu-l plăcea pe Mahler atît din motive estetice, socotind muzica lui un fel de kitsch, dar și din motive rasiale, chiar dacă acestea nu erau, bineînțeles, exprimate. Ei bine, Bernstein, un îndrăgostit de Mahler, a făcut din orchestra vieneză probabil cea mai bună orchestră mahleriană din lume. L-a băgat pe Mahler în sufletul orchestrei pentru totdeauna. Și așa a rămas pînă astăzi. Bernstein a învins toate reticențele muzicale și rasiale, dar și pe cele legate de orientarea sexuală. A lui, nu a lui Mahler, deși istoricii de azi speculează și cu privire la acesta. Performanțele lui Bernstein, la Viena, sînt istorice din multe puncte de vedere. Muzica a fost doar pretextul pentru ceva mult mai important. Totuși, niciodată gloria lui vieneză nu a fost văzută ca o glorie LGBT, ca o victorie a „incluzivității”.
P.S. Între timp, mi se transmit imagini de la Concertul vienez de Anul Nou. Dirijorul țopăie jovial printre rînduri, iar publicul venerabil, în picioare, aplaudă sacadat și se clatină încîntat, cu grația unui batalion de blindate. Telefoanele mobile filmează fericirea incluziunii. Și au dreptate telefoanele: incluziunea e tot ce contează. Ce spectacol vesel și trist!
