Din nefericire pentru puriștii limbii române, marile sentimente de apropiere umană nu sînt desemnate prin cuvinte de proveniență latină. Este cazul prieteniei, așa cum este cazul iubirii sau al dragostei. Prietenia vine din limba slavă – slavă Domnului că nu din rusă, unde prietenie se spune nici mai mult, nici mai puțin decît… „drujba”, cuvînt care în limba română numește instrumentul mecanizat de tăiere a copacilor. Am fi tentați să punem pe seama umorului românesc asocierea dintre un sentiment atît de gingaș și eficiența nimicitoare a acestui dispozitiv modern de defrișare, înlocuitor revoluționar al toporului. Nu este cazul.
Spre deosebire de alte cuvinte pe care românii le-au preluat, în cunoștință de cauză, cu un sens răsturnat față de cel din limba de proveniență, exprimîndu-și astfel în voie (bună) resentimentele față de împilatorii lor (hazna, aghioase, șleahtă), cuvîntul „drujba” vine dintr-o pură confundare a numelui mărcii motofierăstrăului sovietic – Drujba (Prietenia) – cu numele produsului, așa cum s-a întîmplat și cu cuvinte precum xerox sau adidas. Să notăm în treacăt și faptul că termenul la care ne referim a cunoscut o tristă carieră politică în perioada comunistă, fiind folosit pînă la greață în lozinci („Trăiască prietenia româno-sovietică!”), în denumiri oficiale (Podul Prieteniei), în diplomație (Tratat de prietenie, cooperare și asistență mutuală), în discursuri („dragi tovarăși și prieteni”).
Așa cum remarcă Neagu Djuvara, cuvîntul „prietenie”, spre deosebire de alți termeni din vocabularul ideologic, a fost asimilat în „discursul îndrăgostit” din acea perioadă, internalizîndu-se astfel concepția politică potrivit căreia sentimentele tovărășești trebuie să persiste și în cazul cuplurilor amoroase pînă la căsătorie și chiar în interiorul acesteia (în George Rădulescu, Un secol cu Neagu Djuvara, Adevărul Holding, 2011).
Așa se face că și astăzi iubiții se prezintă celorlalți drept „prieteni”, termenul iubit/iubită fiind folosit doar în textele epistolare intime. S-a produs astfel o aglutinare a unor noțiuni a căror deosebire a constituit mult timp un punct important de analiză și reflecție filosofică. Iar ca și cum s-ar fi vrut ca această confuzie să fie completă, în scenariul politic al relațiilor afective iubirea a devenit un fel de superlativ al prieteniei… tovărășești, păstrîndu-și totuși trăsătura specifică, căci iubirea mulțimii recunoscătoare nu trebuia să fie adresată decît unei singure persoane („iubitul fiu al poporului” / „iubita tovarășă”) care, în schimb, îi răspundea doar cu sentimente de prietenie.
Ca să reușească atît de deplin, o asemenea amalgamare a unor noțiuni totuși distincte avea nevoie, pe lîngă o jumătate de veac de propagandă comunistă, și de anumite date culturale prealabile. Astfel, compatibilitatea și uneori chiar identificarea dintre cele două noțiuni o întîlnim chiar în textele clasice despre prietenie, la Platon, în Lysis, sau la Aristotel, în Etica nicomahică, lucru ușor de înțeles ținînd cont de mediul pederastic al culturii antice grecești unde segregarea dintre elementul masculin și elementul feminin (instituția gineceului, absența din spațiul public a fetelor și femeilor) înlesnește manifestarea primelor elanuri erotice către persoane de același sex.
Tot grecilor, prin Sappho din Lesbos, le datorăm și numele iubirii homosexuale dintre femei. Cu toate aceste intricări, grecii știau să facă deosebirea dintre prietenie și dragoste și nu e doar o întîmplare faptul că noțiunile în discuție sînt distinse prin două cuvinte ce au cunoscut o extraordinară faimă: philia și eros. Asupra acestei distincții aș vrea să mă opresc și eu în continuare.
Așadar, în ciuda unei persistente ambiguități a acestor două concepte, pot fi sesizate cîteva trăsături dominante, specifice fiecăruia în parte. Mai întîi de toate, relația de prietenie se stabilește pe temeiul unei prealabile asemănări dintre două sau mai multe persoane, fie că este vorba despre însușiri morale, preocupări, opinii și valori comune, fie că este vorba despre o anumită familiaritate, uneori în sens propriu, ca membri ai unei anumite familii, motiv pentru care „fraternitatea” devine, în unele contexte, numele simbolic al prieteniei înseși. Condiția asemănării pare să fie dovedită și de faptul că posibilitatea prieteniei dintre persoane de sex diferit a fost în mod constant pusă la îndoială.
Problema egalității
În aceeași ordine de idei s-a adus în discuție problema egalității – prietenii își sînt egali sau inegali?
Încă din primele pagini ale dialogului Lysis rezultă destul de limpede că prietenia nu se poate stabili între un „superior” și un „inferior” – însă, așa cum reiese din dialogul Banchetul, în special în intervenția lui Socrate, relația de iubire este tocmai în acest sens asimetrică, jucîndu-se între un „iubitor” și un „iubit”, unde „iubitul” reprezintă ipostaza superioară a unui bine spre care iubitorul aspiră ca unul ce-i duce lipsa. E drept că și în Lysis, cu privire la tema prieteniei, Platon încearcă să regăsească aceeași structură ierarhică pe care, cu cea mai mare siguranță, i-o atribuie erosului în Banchetul. Acesta este unul dintre motivele pentru care Lysis sfîrșește într-o aporie: ierarhizarea nu poate fi introdusă în conceptul prieteniei fără o denaturare a acestuia.
În Etica nicomahică, Aristotel rezolvă problema egalității în prezumata „prietenie” (philia) dintre un „superior” și un „inferior”, respectiv dintre părinte și copil sau maestru și discipol, printr-o justă proporționare a sentimentelor celor implicați. Grija arătată de părinți copiilor, bunăvoința maestrului față de discipoli introduc o disparitate aparent inegalabilă între termenii relației. Egalitatea poate fi restabilită printr-un intens sentiment de răspuns, de factură diferită, respectiv de onorare și de recunoștință manifestate de progenitură sau de învățăcei.
Oricum, dincolo de strădaniile mai mult sau mai puțin convingătoare făcute de Aristotel pentru a restabili astfel egalitatea întru menținerea relației de prietenie dintre părinți și copii, în uzul limbii s-a impus iubirea pentru a o desemna (spunem că părinții își iubesc copiii, nu că le sînt prieteni), ceea ce confirmă din nou intuiția din Lysis că prieteniei nu-i este prielnică nici o formă de inegalitate.
Ceea ce mi se pare însă fundamental în diferențierea dintre prietenie și iubire este cu totul altceva.
Deși ambele sentimente au în vedere o anumită formă de comuniune între persoane, prietenia o numește pe aceea care nu se limitează la o singură persoană, așa cum se întîmplă în cazul iubirii. Iubirea este exclusivistă, nu se împarte cu nimeni, este secretoasă și separatistă. Visul iubiților este de a „fugi în lume”, de a se sustrage tuturor celorlalte relații, motiv pentru care majoritatea prieteniilor de tinerețe dispar odată cu marile iubiri și cu căsătoria. Există, incontestabil, o vocație acaparatoare, monopolistă a iubirii în ciuda promițătoarei ei deschideri inițiale spre celălalt. Este însă o deschidere care se închide, o dezmărginire care limitează, căci adesea, în iubire, ieși din tine doar pentru a te regăsi reconfirmat și validat sub forma acelui „amîndoi” / „noi-doi” care de cele mai multe ori nu e altceva decît un ego gonflat și fortificat (Constantin Noica, „Interpretare la Lysis” în Interpretări la Platon, Humanitas, 2019).
Pluralul persoanei întîi din relația de iubire este extrem de restrictiv și în definitiv opus pluralului autentic – acel sine cu adevărat lărgit, acel noi nelimitat la doi. Invers, comunitatea prieteniei este una largă, căci prietenul interconectează, pune în legătură, stabilește punți. Platon însuși, după ce este nevoit să constate eșecul încercării de a regăsi în prietenie diferența atribuită iubirii, acceptă că ceea definește prietenia este un sentiment al familiarității (oikeios), prietenul fiind cel pe care-l simți de-ai casei, de-ai tăi: străinul familiar, străinul cel mai apropiat, străinul intim!
În Eseurile lui, Montaigne descrie sentimentul acesta de recunoaștere imediată a prietenului și urgența realizării, manifestării, actualizării prieteniei. Dacă iubirea-fulger este un fenomen rar, prietenia pare să se instaleze întotdeauna în acest fel: spontan, brusc, instantaneu. Iubirea este structural diacronică, căci întotdeauna va fi cineva care va spune mai întîi „Te iubesc!” și un altul care va răspunde „Și eu!”. În prietenie, diacronia lasă locul sincroniei. Prieteniile se leagă spontan, ca sub semnul unei recunoașteri subite. Deși nu s-au mai văzut înainte, au senzația că se știu dintotdeauna. Un singur suflet în două trupuri, spune Aristotel despre prieteni, iar Montaigne explică pe cît de scurt, pe atît de memorabil motivele prieteniei sale cu La Boétie: „pentru că era el, pentru că eram eu”.
Iubirile se înfiripă treptat și se destramă în timp, și am putea spune că iubirea stă sub semnul cunoașterii pe cînd prietenia sub semnul recunoașterii. În definitiv, iubirea necesită o anumită alteritate, un anumit mister, o deosebire ireductibilă între cei ce se iubesc. Există o heteronimie a iubirii, indiferent de tipul ei. Prietenia stă, cum am văzut, sub semnul omonimiei, al asemănării și chiar al identității din moment ce, conform lui Aristotel, prietenii au aceeași conștiință de sine. De aceea, împreunarea fizică este esențială în actul iubirii erotice, în timp ce prietenia o respinge prin natura ei, din moment ce cuplarea fizică este condiționată de existența unei minime deosebiri, care în cazul prieteniei nu există.
Prietenii sînt de-ai casei, prietenii sînt familiari unul altuia pînă la contopire, prezența prietenilor într-un loc îl transformă imediat într-un acasă. Există în prietenie o nevoie de a împărtăși toate bunurile, de a le pune în comun și tocmai de aceea mai devreme sau mai tîrziu prietenii prietenilor mei vor deveni și prietenii mei. Prietenia este, așa cum am spus, acel mediu al interconectării indefinit ramificabile, al unei comunicări modulare, orizontale, non-ierarhice.
Ceea ce încearcă Socrate să facă în Lysis este să abată relația dintre Lysis și Menexenos și aspirația lui Hippothales către Lysis dinspre domeniul îngust și separatist al iubirii, al relației erotice, înspre domeniul vast al prieteniei, care stă mereu sub semnul unui „al treilea”, al prietenului prietenului.
Horia Vicențiu Pătrașcu este filozof, scriitor și conferențiar la Universitatea Politehnică din București. Ultima carte publicată: Cum să devii nemuritor. Studii de thanatologie filosofică (Eikon, 2026).
Credit foto: Wikimedia Commons
