În 1982, familia mea s-a mutat în Berceni. Nu eram dintre „demolați”, ne mutam de la bloc la bloc, într-un apartament mai mare, în care urma să am, în sfîrșit, camera mea. Așa că toată laborioasa operațiune de mutare s-a desfășurat mai degrabă într-o atmosferă de voioșie. Din păcate, ne-a ținut doar pînă am ajuns cu camionul de catrafuse în fața blocului. Era primul nostru contact cu un veritabil cartier ceaușist, din cele care se construiau atunci pe bandă rulantă, pe ruinele curților demolate. Habar n-avem ce ne aștepta cu adevărat și, firește, habar n-aveam că urma să trăim, niște ani buni, într-un continuu șantier.
Primul șoc l-am încasat cînd ne-am dat seama că străzile nu aveau încă trotuare. De fapt, nici asfalt nu prea aveau, drept care – cum urma să constatăm foarte curînd – orice ploaie benignă le transforma în mlaștini greu de traversat. Ne-am zis că e un inconvenient trecător, că se va turna în curînd și asfaltul, dar s-a dovedit că eram excesiv de optimiști: pînă în decembrie 1989, regimul Ceaușescu n-a mai apucat să asfalteze acele străzi, deși tot continua să adauge blocuri, unele lîngă altele, într-o harababură tot mai greu de explicat. Abia tîrziu, pe la sfîrșitul anilor ’90, noua municipalitate s-a învrednicit să construiască trotuarele și să aducă străzile într-o stare care să semene cît de cît cu civilizația urbană. Între timp, familia mea se risipise prin lume, așa că n-am mai apucat să vedem cu ochii noștri minunea.
Al doilea șoc a venit cînd ne-am dat seama că străzile nu erau chiar străzi, în sensul pe care îl știam noi: niște drumuri drepte – sau măcar relativ drepte – pe care se înșirau clădiri numerotate într-o ordine previzibilă. Ei bine, străzile noului cartier Berceni nu aveau, se pare, nimic previzibil. Se învîrteau în cerc, se intersectau haotic, în așa fel încît puteai să locuiești în același bloc, dar pe două străzi diferite, iar la numerotarea clădirilor, nici cel mai pasionat matematician n-ar fi putut descoperi vreo noimă. Adresele noastre din buletin erau niște simple convenții, la care nimeni nu putea spune cum s-a ajuns. Salvarea, pompierii, taximetriștii sau musafirii invitați să te viziteze în casa nouă n-aveau nici o șansă să te găsească, oricît de minuțios te-ai fi străduit tu să le explici cum să ajungă. Eu, de pildă, am reușit să mă rătăcesc de propria casă în prima zi în care mama m-a trimis să cumpăr pîine. Strada noastră, „Sergent-major Popescu Victor”, era de fapt un cerc de noroi cu două blocuri în mijloc. Nimeni nu părea să fi auzit de ea. Am umblat prin cartier nu mai puțin de o oră, convinsă că de acum eram deja homeless, pînă cînd m-am regăsit din pur hazard cu mama, plecată să mă caute.
Al treilea șoc a fost însă cel mai plin de consecințe pentru copiii cartierului – el avea să ne modeleze, fără ca măcar să ne dăm seama, întreaga viziune despre viață. La început ni s-a părut bizar că blocurile aveau între ele un fel de tranșee: niște gropi mari în care muncitorii depozitaseră mănunchiuri de cabluri și snopi de țevi, probabil în ideea că într-o zi le vor și folosi. Nu-mi amintesc exact cînd a venit acea zi. Îmi amintesc însă foarte bine toți anii în care noi, copiii, cei mai rapid adaptați la noile condiții de viață, am colcăit prin tranșeele acelea, devenite locul nostru de joacă favorit. Încă și azi, de cîte ori am nevoie să mă conving că forma poate crea, bine-mersi, fondul, mă gîndesc la experiența războinică din copilăria mea. Dacă am fi avut spațiu verde, leagăne și tobogane, maturizarea noastră s-ar fi petrecut, probabil, altfel. Am fi devenit, poate, niște cetățeni mai responsabili și mai toleranți, dar, cu siguranță, nu la fel de competitivi, nici la fel de creativi (termenul, foarte valorizat, azi, n-avea însă mare căutare în acea lume în care trăiam noi: „creativii” erau, de obicei, taxați drept „obraznici” și mîncau bătaie). Am început modest, cu ce aveam la îndemînă: praștii cu „invizoace” și țevi de plastic încărcate cu cornete de carton. Păreau benigne, dar puteau deveni periculoase. Puțină lume mai știe astăzi că un banal cornet de hîrtie, proiectat cu artă și viteză prin țeava de plastic de o grosime adecvată, e un proiectil foarte eficient. Apoi cineva a avut ideea să ridice o primă „cazemată”, adică o construcție din lăzi și cartoane, care, montată în interiorul tranșeei, te transforma într-o fortăreață greu de cucerit de către restul beligeranților. Moda cazematelor a ridicat miza tactică, dar a văduvit războiul dintre blocuri de dinamismul său inițial. Acum nu ne mai alergam frenetic prin tranșee, duceam lupte „de poziții”, fiecare din cazemata lui. Faza următoare a fost aceea a alianțelor. Am descoperit că războiul era mult mai pasionant dacă, în loc să ne fugărim individual, care pe care, ne „aliam” între scări de bloc sau între blocuri, ne defineam concret inamicul de la blocul de vizavi și ne alegeam lideri care închipuiau planuri de bătălie. Cu timpul, unii dintre lideri au devenit niște strategi chiar pricepuți. Dacă ar fi trăit în alte vremuri sau în alt spațiu geografic și li s-ar fi dat șansa să-și transpună experiența de pe teren în programarea unor jocuri pe calculator, ar fi putut fi azi niște adulți foarte bogați. N-a fost să fie, cel puțin nu pentru aceia pe care i-am cunoscut eu. Am învățat, în schimb, destul de rapid cum să ne transpunem rivalitățile din tranșeea de joacă în restul vieților noastre. În primul rînd la școală, care era, oricum, un cîmp de luptă de sine stătător. Habar n-aveam pe-atunci cum vor arăta viețile noastre de adulți, așa cum azi cei mai mulți dintre noi încă nu s-au hotărît ce să creadă despre copilăria lor. Unii preferă să o prezinte drept cea mai fericită dintre copilăriile posibile. Se prea poate, dat fiind că alta nu vor mai avea niciodată. Deși nu fac parte dintre cei binecuvîntați cu o memorie selectivă, recunosc că nici eu nu m-am mai gîndit de mult la acea experiență războinică din copilăria mea de „bercenară”. Acum, însă, cînd mi-o amintesc, nu mă pot împiedica să mă întreb: oare cîți dintre cei de leatul meu, copiii României ceaușiste, au reușit să iasă cu adevărat din tranșeele dintre blocuri? Și dacă totuși n-am reușit?
Alina Pavelescu este arhivistă și scriitoare. Cea mai recentă carte publicată: Revoluția din 1989 povestită celor care nu au trăit-o, Editura ART, 2024.
