Povestea a început într-un sat mic, din Harghita. Ditrău. Acolo sînt două biserici romano-catolice impresionante. Una mai mică – biserica veche, cum o numesc localnicii – şi biserica mare, ca o catedrală, cu două turnuri înalte, de cîte 74 de metri. Localnicii spun că sînt cele mai înalte din zonă. Vizavi de biserica mică e o ceasornicărie. Într-un fel de container. Mi-a atras atenția, însă, proprietarul ei. Imre. Un bărbat înalt, drept, să fi avut spre 70 de ani.
Imre are o mustață îngrijită, poartă un halat asemenea meșterilor de odinioară și stă drept în ușa atelierului. În ceasornicăria lui nu poți să spui că timpul s-a oprit. Nu te lasă ceasurile care ticăie, fiecare pe limba lui. Mai gros și apăsat la pendulele mari de pe pereți, mai scurt și discret, la ceasurile de masă sau aproape pe nesimțite, la ceasurile mici, de mînă, ascunse prin sertare.
Ceasornicăria lui Imre are pereții și sertarele pline de ceasuri, mecanisme, arcuri desprinse, ca dintr-o jucărie stricată, și instrumente de tot felul. Unele atît de mici încît ai impresia că pot aluneca printre degete. Se pot scurge, asemenea timpului din pictura lui Dalí cu ceasurile „topite”.
Îl întreb pe Imre cum ar fi dacă toate ceasurile din atelierul lui ar funcționa în același timp și ar bate la fix. Fiecare pe limba lui.
„Să știți că sînt momente cînd le pornesc pe toate. Și e ca un concert. Eu nu zic că e zgomot. Că-mi plac sunetele pe care le fac ceasurile. A venit odată o femeie în vîrstă și mi-a spus: «Imre, te rog să-mi repari ceasul. S-a oprit ieri și de atunci e liniște în casă. Nu mai ticăie, nu mai bate… și nici pisica nu a mai venit acasă de două zile». Atunci am înțeles că oamenii au nevoie de ceva care să le țină companie. Ceasul nu vorbește, dar simplul fapt că este acolo face să pară că nu ești singur. Pe de altă parte, tic-tacul îți amintește că timpul trece și că îmbătrînești”, spune cu un aer filosofic ceasornicarul Imre.
„Am avut un unchi ceasornicar. Iar tata îmi spunea că, dacă fratele lui a practicat această meserie și a trăit decent, aș putea să o urmez și eu”, îmi povestește. „La școală am fost 31 de elevi, veniți din aproape toate județele. Au fost și ani cu mai puțini, dar ne bucuram de fiecare dată cînd întîlneam alți ceasornicari, indiferent de naționalitate. Cînd am învățat eu meseria, aproape fiecare casă avea cel puțin un ceas de masă. Oamenii se ghidau după el. Mai erau și ceasurile de perete. Nu știu dacă vom trăi 100 de ani, dar pot să vă arăt un ceas mecanic cu o vechime de un secol. Bunica mea a avut un frate, și el ceasornicar. Acest ceas i-a aparținut – are peste 150 de ani. Încă merge și cîntă. Nu mai știu de unde îl avea bunica, dar era fabricat în Germania. Părinții mei l-au primit cadou de la unchiul meu, cînd s-au căsătorit. A funcționat tot timpul în casa noastră, cînd eram copii. 1952, anul în care a fost dăruit. Nici atunci nu era nou. Și funcționează și astăzi. Pe vremea aceea existau și ceasurile de mînă. Majoritatea erau fabricate în Rusia. Toată lumea purta ceasuri mecanice, care trebuiau întoarse. Nu existau modele electronice, ca astea de azi, care se strică repede.”
Iar ceasornicarul nostru din Harghita poartă încă un ceas rusesc.
Pînă la urmă, ce face timpul? Trece? Rămîne? Îl pierdem?
„Timpul nu este niciodată pierdut. Chiar și atunci cînd nu facem nimic, el nu se irosește, pentru că noi evoluăm și în acele momente”, îmi spune poeta Nora Iuga, care-și amintește de singurul ceas pe care l-a avut în copilărie.
„Era vechi, antic, dacă vrei, dintr-un lemn foarte frumos. Era în casa bunicilor. Mi-l amintesc și acum: galben, acoperit cu un lac foarte gros, probabil pentru o anumită strălucire. Și, bineînțeles, avea limba aceea care parcă era o lună, parcă era de aur, și bătea un gong la fiecare sfert de oră. Îl iubeam foarte tare. Era ca o ființă care, nu știu, îmi spunea ceva din cînd în cînd. Parcă pentru mine bătea acel gong. Era un fel de prieten.”
O întreb dacă, odată cu trecerea anilor, se schimbă felul în care simțim timpul.
„O, da. Cu cît înaintezi în vîrstă, cu atît pare că zboară mai repede.”
Îi reamintesc că Benjamin Franklin spunea că timpul pierdut nu mai poate fi recuperat.
„Cred că, în acest caz, era puțin poet Benjamin Franklin. Sună ca un vers: timpul pierdut nu-l mai regăsești niciodată. Eu cred că nu pierdem timpul. El trece, dar nu dispare, pentru că avem amintirile. Uneori, ele sînt atît de vii, încît e ca și cum ai retrăi clipa. Depinde de fiecare: unii pierd timpul, alții îl poartă cu ei.”
– V-ar plăcea să călătoriți în timp?
„O, da. Mi-ar fi plăcut enorm să-l cunosc pe faraonul Akhenaton și să o concurez pe Nefertiti. Știu că sună nebunește, dar sînt mai lucidă ca oricînd și îmi place să glumesc.”
– Visele ne ajută să călătorim în timp?
„Nimic nu iubesc mai mult decît visul. Cred că visele sînt o înlănțuire de amintiri uitate care revin. Dacă nu aș fi visat atît de mult în copilărie, probabil nu aș fi devenit poet. Poezia merge mînă în mînă cu visul. Eu prefer să inventez alte lumi și să scriu despre ele.”
– În singurătate timpul trece altfel?
„Singurătatea poate fi un spațiu fertil. La peste 90 de ani, pot încă să scriu și să creez lumi în care mă regăsesc frumoasă, tînără, liberă. Îmi place să inventez, să mă întorc la începuturi. Poate că, așa cum spune o vorbă, la bătrînețe te întorci la copilărie. Și cred că, în felul acesta, poți fi fericit chiar și în singurătate, iar timpul nu pare o povară.”
Liliana Nicolae este jurnalistă la Europa FM.
Credit foto: Wikimedia Commons
