Nulla regula sine exceptione. De bună seamă că o lege nu poate acoperi toate fațetele unui anume domeniu social supus reglementării, iar ordinea juridică, vizualizată ca întreg, nu poate îngloba toate dimensiunile realității. O lege o putem completa și modifica prin adoptarea de noi legi care introduc noi ipoteze, inclusiv excepții de la aplicarea legii inițiale. Ce ne facem însă atunci cînd întreaga ordine juridică pare că se află „în aer” / trece între paranteze? Ei bine, acolo unde se termină ordinea juridică, începe starea de excepție (Ausnahmezustand), consideră juristul german Carl Schmitt.
La o primă vedere am tinde probabil instinctiv să asociem starea de excepție cu starea de urgență, alertă, asediu, instituții preluate și în dreptul constituțional național. Și nu am greși neapărat... Starea de excepție presupune, în esență, o suspendare a dreptului, iar juristul german își dezvoltă raționamentul mai departe prin raportare la distincția fundamentală între norme de drept și norme de realizare a dreptului. Dreptul nu se aplică de la sine, ci presupune o etapă separată de corelare a conținutului unei norme juridice cu un caz particular. Cum textul fiecărei norme imaginează un model teoretic, fiecare caz concret în parte reprezintă, în fapt, o excepție de la acel tipar în cazul căreia se aplică respectiva normă.
În timpul stării de excepție, această dihotomie este și mai evidentă, întrucît dreptul este suspendat, dar, cu toate acestea, măsurile excepționale decise inclusiv din rațiuni politice și puse în aplicare în această perioadă produc pe deplin efecte juridice, chiar dacă, nu de puține ori, ele ar fi în contradicție cu ordinea juridică suspendată. Starea de excepție ilustrează cel mai clar esența autorității statului, întrucît autoritatea ajunge să își creeze nestingherită propriul drept, fără a ține cont de ordinea preexistentă. Preluînd cuvintele lui Carl Schmitt, „suveran este acela care decide asupra stării de excepție”.
Carl Schmitt a scris despre starea de excepție între cele două războaie, cînd provocările la adresa democrațiilor europene erau considerabile. Înregimentat în armata germană, acesta primise inițial sarcina de a elabora un raport în care să argumenteze necesitatea menținerii stării de asediu și după finalizarea războiului. Ulterior, a dezvoltat această temă într-o lucrare intitulată Dictatura (1921). Carl Schmitt asociază stării de excepție așa-numita dictatură comisarială, inspirată din Republica Romană, pe care o prezintă drept unică soluție de salvare pentru fragilele democrații parlamentare interbelice. Dictatura comisarială suspendă ordinea juridică pentru a-i proteja existența, iar finalitatea este revenirea la un climat propice restabilirii acesteia. Dictatorul este învestit cu prerogative sporite de către un organ constituțional, pentru o perioadă de timp limitată, avînd drept unic scop gestionarea situației de criză care a determinat instituirea stării de excepție.
Mai e de actualitate starea de excepție?
Carl Schmitt propune o analogie interesantă între miracolul ca motiv teologic și starea de excepție: precum teologul care crede în producerea miracolelor, dar nu poate intui dinainte unde, cînd și cum se vor produce acestea, astfel și juristul este permanent conștient că starea de excepție poate fi instituită oricînd, fără însă a putea anticipa în concret unde, cînd și cum va apărea sau în ce va consta aceasta.
Acum, mai în glumă, mai în serios, oare nu trăim într-un miracol continuu?!
Este clar că dictatorii de astăzi nu se mai proclamă dictatori, iar democrațiile contemporane, ca întotdeauna, ajung cu greu să își recunoască propriile carențe. S-a glosat mult pe marginea modelului propus de Carl Schmitt. Filosoful italian Giorgio Agamben a scris despre permanentizarea excepției. Starea de excepție permanentă păstrează aparența unei democrații, întrucît sînt organizate alegeri, are loc alternanța la guvernare (uneori chiar prin căderea provocată a guvernului), însă toate aceste proceduri sînt formalizate și nu mai produc schimbări fundamentale.
Crize & urgențe
În prezent, excepția survine mai ales din multiplicarea și diversificarea crizelor (reale sau induse). Am tot avut și avem parte de crize militare, ecologice (naturale) și, mai nou, sîntem asaltați de crize sanitare, economice sau politico-ideologice. Sigur, e probabil antrenant acel sentiment pe care îl dobîndești atunci cînd reușești să eviți pe muchie de cuțit o anume criză sau să faci slalom printre diverse crize suprapuse, însă cred că există și un revers al monedei, și anume desensibilizarea noastră în raport de crizele pe bune.
Încă din perioada interbelică am asistat la apetitul executivului de a lua fața celorlalte puteri ale statului. Practica legiferării prin decrete guvernamentale cu forță de lege justificată prin crize și urgențe de toate felurile reprezintă poate cel mai elocvent exemplu în susținerea tezei extinderii puterilor executivului asupra sferei legislative. Dintr-un instrument derogatoriu și excepțional de producție normativă, decretul guvernamental este transformat într-o sursă obișnuită de producție a dreptului.
Ce diferență există între decretul cu forță de lege supus ratificării legislativului despre care vorbește Agamben și delegarea legislativă la care au recurs big time / masiv mai toate guvernele noastre postdecembriste?
Pe de o parte, regăsim ordonanțele de urgență care trebuie supuse aprobării Parlamentului, dar care intră în vigoare chiar înainte de momentul adoptării legii de aprobare. De partea cealaltă, avem ordonanțele simple adoptate de Guvern în baza unei legi de abilitare ce stabilește pe o perioadă determinată domeniile în care executivul poate interveni.
Peste toate acestea se află, cred, angajarea răspunderii Guvernului, o procedură redevenită în vogă în ultima perioadă. Caracteristic acesteia este că Guvernul înaintează Parlamentului un proiect de lege, iar proiectul se consideră adoptat în forma agreată de executiv dacă nu a fost depusă o moțiune de cenzură sau dacă moțiunea nu a trecut. Nu au loc dezbateri parlamentare în legătură cu proiectul respectiv, iar în ceea ce privește amendamentele depuse, Guvernul are deplina libertate să le primească sau să le respingă.
Cît de profund deformează o astfel de procedură arhitectura constituțională a unui stat democratic, ea a fost și mai alterată prin două soluții românești originale: angajarea răspunderii Guvernului asupra legii de aprobare a unei ordonanțe de urgență sau asupra mai multor proiecte de lege deodată. Ironia supremă este că toate aceste strategii de gestionare a crizelor de către executiv dau naștere, la rîndul lor, la un nou tip de criză – criza de legitimitate. Executivul nu are aceeași legitimitate precum cea dobîndită de legislativ în urma desfășurării alegerilor, iar această confundare între cele două puteri nu face decît să deruteze cetățenii care ajung astfel să își piardă încrederea în funcționarea adecvată a instituțiilor statului.
Dintre toate crizele prezentului, filosoful Giorgio Agamben insistă pe criza politico-ideologică, pentru că aceasta poate fi cel mai lesne instrumentalizată. Suveranul împarte lumea în prieteni și dușmani ai ordinii. Influențînd puternic discursul public, suveranul controlează imaginea așa-zișilor dușmani în ochii cetățenilor, portretizîndu-i de o manieră defavorabilă și prezentîndu-i ca pe o amenințare serioasă la adresa regimului. Dușmanii nu sînt persecutați în sens clasic, ci trăiesc într-o permanentă stare de excepție, întrucît sînt exceptați de la conducerea cetății. Avem de-a face astfel cu o excludere incluzivă: înlăturați fiind de la participarea politică, dușmanii rămîn totuși obiect al puterii, căci pe excluderea acestora se fundamentează ordinea juridico-politică.
Prin trasarea mai mult sau mai puțin subtilă a discursului și percepției publice, suveranul ajunge, în fapt, să controleze cine, unde și cînd poate vorbi, ce este adevărat versus ce este fake, irelevant, respectiv ce este demn de a fi enunțat versus ce trebuie să treacă doar ca niște simple zgomote, țipete de fundal. Pentru a-și susține conceptul de excludere incluzivă, Agamben trimite la figura lui homo sacer din dreptul roman – persoana plasată în afara legii cetății ce putea fi oricînd ucisă, nu și sacrificată pe altarul zeilor.
În directă corelație cu antemenționata criză politico-ideologică, observăm că, în mod regretabil, metafora belică a redevenit de actualitate în spațiul european. Aceasta îți cîștigă alegeri și este utilizată în prezent drept justificare principală pentru adoptarea de măsuri excepționale menite a ne blinda democrațiile față de dușmanii din exterior. Sigur, am putea admite măcar că astfel de măsuri pot suscita opinii divergente în societate. Carl Schmitt a fost un precursor al ideii de democrație militantă, susținînd că, în scopul prezervării ordinii juridice (democratice), suveranul este îndreptățit (și chiar obligat) să adopte măsuri ferme în raport de cei care vor să distrugă respectiva ordine. Cu alte cuvinte, în scopul conservării sale, democrația se poate autoapăra.
La polul opus, Agamben consideră că protejarea democrației prin recurgerea la dictatură (i.e. prin promovarea de măsuri aparent nedemocratice) va avea drept finalitate, mai devreme sau mai tîrziu, instaurarea uneia dintre variantele din spectrul larg al sistemelor autoritar-totalitare, pentru că „acela ce își pune singur democrația în pericol va sfîrși prin a o pierde, iar restabilirea acesteia este aproape imposibilă”.
Cosmin Țugui este student la Facultatea de Drept a Universității „Al. I. Cuza” din Iași.
