„Uimirea de a fi precedă uimirea de a fi om. [...]
Simțim asta instinctiv, de unde și voluptatea ce ne cuprinde de fiecare dată cînd ne întoarcem fața de la noi înșine pentru a ne cufunda în somnul prefăcut al obiectelor.”
Emil Cioran
Cu toții sîntem racordați unui timp exterior: liniar, inert, el reprezintă durata măsurată prin ceas și calendare. Acest timp-durată este o convenție, urnit din mișcarea astrelor și decupat de agendele noastre aglomerate. În fapt, trăim succesiunea zilelor în măsura în care o populăm cu gesturi, inițiative și retrageri. Ce rămîne în raftul memoriei sau pe retina inimii este timpul interior, suma așteptărilor, a atenției și a fugilor noastre prin timp.
Timpul nu poate fi separat complet de experimentarea lui. Sîntem, deci, frecvent invitați să observăm mai multe forme de timp. Pentru un copil, timpul poate fi o săptămînă care alunecă fugitiv sau o oră de joacă aproape sinonimă cu eternitatea. În lucrarea sa Language, Thought, and Reality, antropologul Benjamin Lee Whorf sugera, din studiile sale privind triburile amerindiene, că felul în care percepem timpul variază în funcție de limbajul prin care ni-l exprimăm, precum și de individualismul cu care ne atașăm acțiunilor. Pentru indienii din tribul Hopi, trecerea vremii era ritmată prin evenimentele naturii și prin intermediul ritualurilor ce le marcau existența. Pentru lumea noastră modernă, timpul este densificat pînă la refuz, fiind o durată mereu insuficientă, tensionată, între eul martor și eul actor; sau între „mine”, „familie”, „muncă”, „prieteni”, „hobby”, „wellbeing” etc. El este un exercițiu constant, o cruciadă a adulției, marcată frecvent prin escapade, fragmentare și surmenaj.
Seduşi de bornele bunăstării lumeşti sau mînaţi de reflexul mîntuirii, facem şi ne dorim din ce în ce mai multe lucruri, dar între ceea ce trăim şi ceea ce sîntem rămîne mereu ceva disponibil, neexplorat sau care ne trezeşte sentimentul abandonului. Expresii precum FOMO sau FOBO („Fear of missing out” / „Fear of a better option”) umplu în mod autoironic, dar şi declamativ Internetul, semnalînd mutaţii mai profunde ale sensibilităţilor contemporane. Sîntem obişnuiţi ca anxietatea să apară din lipsuri, dar pentru mulţi dintre noi azi ea izvorăşte dintr-un exces de opţiuni. La orizontul ceţos al noutăţii şi nostalgiei, zodia dopaminei nu apune niciodată.
Timp (ne)liber
Putem invoca cumpătarea ca pe o virtute ce ne poate apăra de hăul alterității. Dar ce se întîmplă atunci cînd însăși structura experienței e deja modelată de exces? Pentru cei formați în caleidoscopica lume a social media, problema nu mai este doar cea a alegerilor, ci și de exprimare și raportare la timp. Într-un eseu denumit Societatea oboselii, filozoful german de origine coreeană Byung-chul Han remarcă înlocuirea treptată a vechiului „a trebui” cu mai noul și mai puternicul „a putea” (Byung-Chul Han, Agonia Erosului, Humanitas, 2014).
Imperativul de a face, spune profesorul Han, nu mai este generat azi doar de sisteme politice sau coercitive sociale, ci, în mare parte, de însuși individul, care ajunge să acționeze asupra propriei sale persoane și asupra timpului liber așa cum un manager ar face-o la un job. Întîlnim astfel fenomenul libertății compulsive, cel care, aglomerînd viața pînă la transparentizare, atrage timpul liber în sfera productivității sau îl redă, fracturat, escapismului. Avînd panopticonul rețelelor de socializare drept fundal, orice moment intermediar devine o potențială breșă prin care dorințele și așteptările individului se confundă și se lovesc de un ansamblu de realizări infinite. Cotropit de ecrane și surse de informație nelimitate, Homo scrollens pare că este mereu asediat: din exterior de talazurile nesfîrșite ale posibilității, din interior de puținătatea prezentului său, împrăștiat între trecut și viitor pînă la nesemnificație.
Erodat de multitasking și sedus de ficțiunea unei autodeveniri perpetue în finitudine, timpul personal rămîne fondul unic, necesar atît lui a face, cît și lui a trăi. Prin exacerbarea vita activa în raport cu vita contemplativa, cele două regiuni ale experienței ajung să se suprapună, colapsînd binomul timp interior-exterior într-o unitate de măsură unică, hiper-omogenă și schizoidă: vrem simultan să fim și să conservăm, să consumăm, dar să observăm, să ne grăbim, dar să memorăm, să facem, dar să simțim. Acest spectru acoperă definiția a ceea ce Mircea Eliade descria prin timpul profan: timpul ireversibil, timpul demitizat este succesiunea ce nu se mai poate reînnoi și nici locui pe deplin.
Căderea (d)in timp
Nu întîmplător, multe tradiții filozofice și religioase au văzut în această tensiune o formă de „cădere” din (sau în) timp, o viață pendulată între anticipație și regret, ce abolește plenitudinea clipei pentru promiscuitatea faptelor viitoare sau din cupiditatea memoriei. Ca exemplu, „primul adevăr nobil” al tradiției budiste, în toate școlile sale, este recunoașterea dukkha drept o caracteristică inerentă a vieții. Tradus de obicei ca „suferință”, termenul dukkha din limba pali (derivat din sintagma sanscrită duh-kha, „a sta rău/prost”) se poate înțelege mai bine ca „stres, neliniște, instabilitate” (internă). În gîndirea budistă, presiunea temporalității nu este strict o problemă de organizare sau eficiență, ci expresia unei instabilități mai profunde, date de raportarea noastră deseori fragilă la timp și la impermanența lucrurilor. Dukkha nu desemnează doar suferința în sensul atotprezenței sale lumești, ci și dificultatea de a ne așeza în realitate, fără a azvîrli sau confunda timpul între trecut și viitor. În acest sens, samsara – adesea înțeleasă ca ciclu al reîncarnărilor în budism – reprezintă totodată și condiția minții înlănțuite în repetiția compulsivă a anticipării și a regretului, rotirea fără ieșire între dorință și nemulțumire.
Un exemplu similar funcțional întîlnim și în tradiția misticii creștine răsăritene. Evagrie Ponticul (345-399), unul dintre „părinții deșertului”, vorbește în tratatul său Praktikos despre gîndul akediei, cunoscut în literatura patristică drept „demonul amiezii”. Pentru Evagrie, sufletul uman este compus din trei componente: facultatea rațiunii, ce permite cunoașterea, și două facultăți iraționale: irascibilitatea și dorința, facultăți vitale, dar totodată și potențiale porți pentru patimi. Încercînd să răspundă frecventelor provocări ale călugărilor de a-și gestiona timpul în sens firesc (duhovnicesc), Evagrie descrie akedia ca fiind împletirea confuză a celor două: irascibilitatea revărsîndu-se furios asupra a ceea ce are, în vreme ce dorința tînjește mereu după ceea ce îi lipsește. Dar aceste excese nu sînt doar de natură pasivă. Schiarhimandritul Gabriel Bunge comentează ideea lui Evagrie, remarcînd cum complexitatea încîlcită în care mulți ne regăsim adesea manifestă simultan comportamente contradictorii: nepăsarea și dezgustul, pe de o parte, pe de alta – activitatea febrilă și agitația dezlănțuită (Evagrie Ponticul, Monahul sau Făptuitorul, Deisis, 2016). Manifestat prin exacerbarea impulsurilor, diferențialul trădează o debilitare a capacității de a viețui în timp. Duse la extrem, retragerea și ocupația devin agresiuni sinonime, revolte față de prezentul trăit.
Exercițiul atenției
Deși destinate unor contexte religioase, asemenea descrieri asupra experienței timpului nu aparțin exclusiv registrului ascezei sau problemelor filozofice. Încetul cu încetul, excesul de vita activa ne evacuează formele secundare de timp: așteptarea, plictiseala, răgazul, reveria, cugetarea – toate intrînd pe cale de dispariție, laolaltă cu ritualurile și tabieturile ce vreme de secole le-au ocrotit. Vorbim deci nu doar de o demitizare a timpului în mai toate registrele sale, ci și de sărăcirea modalităților culturale de a-l organiza și percepe.
Dincolo de opțiuni și identități personale, arta și religia rămîn forme alternative de a seta și traversa timpul. Mircea Eliade remarca, în Sacrul și Profanul, cum lectura permite omului modern o „ieșire din timp”, proiectîndu-l în afara duratei sale personale, în ritmuri și istorii multiple. În același fel, practicile sau arta religioasă reprezintă patrimonii cu modalități distincte de a simți și parcurge timpul, fie el ciclic sau liniar, mitologic sau moral. La un nivel funciar însă, această experiență ține mai puțin de concepte și mai mult de exercițiul atenției, de felul în care fiecare persoană ajunge să se domicilieze în timpuri proprii și comune. Timpul de calitate poate fi astfel doar un rest escapist sau o formă de prezență care nu se grăbește să se transforme în rezultat, ci rămîne actul însuși al întîlnirii cu timpul. Amînarea reacției în raport cu percepția poate fi un factor vital, ce permite echilibrul eului în textura altfel instabilă a fluxurilor temporale.
Felurile în care experimentăm și întrepătrundem timpul prezent-trecut-viitor sînt inseparabile de conservarea și reclădirea atenției, avînd rădăcini în însuși felul prin care exprimăm, izolăm sau împărtășim timpul. „Părinte” al fenomenologiei europene, filozoful francez Maurice Merleau-Ponty afirma cum „[...] nu putem să spunem că propriul corp este în spațiu și nici că el este în timp. El locuiește spațiul și timpul”. Reluînd ideea în volumul ei Corpul slăvit, Natalie Depraz observă că avem nevoie de fiecare dată de un efort pentru a ne întoarce la actul perceptiv, la calitatea sa trăită (Natalie Depraz, Corpul slăvit, Deisis, 2022). Ca antidot împotriva instabilității akedice, ea subliniază importanța a două aspecte, erodate constant prin expunerea noastră tehno-logică: conștiința faptului că avem și locuim un trup, respectiv gesturile simple, volitive, ce pot realinia prezentul între memorie și speranță. Fără anticiparea unei senzații, clipa redevine alegere, putîndu-și recîștiga din densitatea ei vie.
Aplicată universal, conștientizarea condiției de locuitori ai unui timp emergent, format din noiane de timpuri personale și colective, schimbă perspectiva asupra naturii sale, revalorizînd prezența aproapelui, dar și a artei, literaturii și istoriei ca potențiale izvoare de timp. Indiferent de timpul acumulat, uimirea și recunoștința rămîn unele dintre puținele ferestre deschise ale sufletului. Sau, după vorbele poetului Vasile Voiculescu: „Cît nu vom smulge vremea din noi cu rădăcină / Nu este mîntuire decît prin frumusețe”.
Vlad Manciu este doctorand la Centrul pentru Studii Religioase (CERES), al Universității Ruhr din Bochum și lector la Fundația Calea Victoriei.
Credit foto: Wikimedia Commons
