The best is yet to come?

Viitorul e un loc spre care ne îndreptăm, fără a-i cunoaște adresa exactă. Credem că înaintăm înspre el doar pentru că înotăm prin fluviul timpului în sens invers față de izvoare, sperînd mereu să accesăm o versiune mai bună – a noastră și a lumii.

Dacă e să-i dăm crezare lui Yuval Noah Harari (Homo deus. Scurtă istorie a viitorului, traducere de Lucia Popovici, Polirom, 2018), omul a parcurs în lunga sa istorie drumul de la statutul de cuceritor al lumii la cel de rostuitor al ei, iar în viitorul nu foarte îndepărtat riscă să piardă controlul în favoarea Inteligenței Artificiale și a rețelelor informaționale globale. Toată această goană după un mai bine situat într-un orizont mișcător, căruia fiecare generație a încercat să-i dea tîrcoale și să-i traseze contururile, a creat un soi de pierdere de suflu pentru civilizațiile contemporane, constrînse să ofere continuu soluții la probleme dintre cele mai diverse, într-un regim din ce în ce mai concurențial, în pofida discursurilor sforăitoare despre empatie, colegialitate, lucru în echipă.

Oboseala civilizațiilor sau burnout-ul social (ca să reluăm sintagma din titlul volumului semnat de filosoful Byung-Chul Han, adeptul stilului slow living) este rezultatul epocii actuale, dominate de obsesia performanței și a productivității maximale, pentru obținerea cărora se manifestă constant o formă de presiune și, implicit, de suprasolicitare asupra indivizilor, dar și a comunităților.

Lucrurile nu s-au schimbat peste noapte, deși uneori ruptura de ritm se dovedește a fi atît de puternică, încît ajungem să orbecăim năuciți ca după un tsunami sau un uragan capabil să măture din cale poveștile vechi, deodată cu valurile sau vînturile nimicitoare. Însă dacă ne uităm cu răbdare și atenție, deslușim pașii care au condus omenirea către starea ei actuală. Dezvrăjirea lumii – citită de Max Weber prin lentila specifică modernității, care a decis să închidă ochiul în care se reflectau mitul, religia și tradiția, pentru a-l deschide larg doar pe cel al rațiunii și eficienței – a fost unul dintre acești pași hotărîtori ai schimbării. Declinul culturii în favoarea civilizației înlănțuite ca o liană în jurul tehnicii, economiei și administrației sau metamorfozarea culturii în variantele bulevardiere ale divertismentului facil (Mario Vargas Llosa, Civilizația spectacolului, traducere de Marin Mălaicu-Hondrari, Humanitas, 2018) a condus la relativizarea valorilor și la paradoxul de a trăi în cea mai sigură și performantă etapă a istoriei noastre, dar secătuită de creativitate din pricina exigențelor autoimpuse și a unui ritm existențial ce refuză răgazul gîndirii. Umanitatea pare înscrisă astăzi într-un marș forțat, iar biciul eficienței nu-i mai îngăduie popasul în oaza meditației, a reflexivității îndelungate fără rezultate la un click distanță. Ironia unuia dintre teoreticienii postmodernismului, Jean-François Lyotard, potrivit căreia gîndirea are un singur defect, însă major – acela de a consuma timp, iar timpul înseamnă, după cum bine știm, bani – pare a fi sloganul tăcut al unei lumi care curge năvalnic spre ceva ce nici măcar nu întrezărește.

Oboseala și haosul create de bombardamentele informaționale, mediatice și publicitare reprezintă una dintre principalele surse ale nemulțumirilor noastre, lesne de recunoscut în toate straturile societății și în toate firidele existenței. Sîntem nemulțumiți de situația politică, epidemiologică, socială, militară, culturală, de dușmani și de prieteni, de vecinii care gîndesc diferit, de rudele care ne caută prea des sau nu ne cercetează deloc, de istoria pe care au făcut-o alții și de cea pe care am scris-o noi pe nisip. Copiii sînt nemulțumiți de părinți și părinții de copiii lor, profesorii de elevi și aceștia de dascăli, cumpărătorii de vînzători și viceversa, pietonii de șoferi și reciproca e la fel de valabilă, pacienții de medici și doctorii de cei asupra cărora se apleacă pentru a-i îngriji. Bărbații de femei și femeile de bărbați, căci regăsirea într-o formulă de gen care să privilegieze la modul real complementaritatea pare a fi din ce în ce mai dificilă. Sîntem nemulțumiți că trec anotimpurile, că ziua scade și se face frig, iar cînd vine vara, arșița creează și ea alte și alte nemulțumiri. Sîntem nemulțumiți că ceilalți au o altă opțiune, viziune, idee sau dorință decît noi, de parcă toți ar trebui să fim trași la indigo. Sîntem nemulțumiți că unii sînt iubiți și nu înțelegem de ce nu ni se întîmplă și nouă, că alții sînt admirați și parcă nu pricepem care ar fi motivul, că unii par a fi fericiți în viețile și în pieile lor. Că există oameni care călătoresc aproape non-stop și alții care stau mereu într-un loc, că unii trudesc și alții trîndăvesc, că unii întorc banii cu lopata și altora le asudă paraua în palmă. Sîntem nemulțumiți că nu avem timp, iar atunci cînd îl avem că nu știm cum să-l umplem, astfel încît să fim fericiți. Sîntem nemulțumiți că ne simțim prea tineri sau prea bătrîni, prea mari sau prea mici pe scena lumii, prea frumoși sau prea urîți printre semeni, prea triști sau prea veseli; sîntem nemulțumiți cu tot ce ni se ia și cu tot ce ni se dă, sîntem nemulțumiți de cine am fost și de cine am putea fi, de noi și de ceilalți, de urma zilei de ieri și de răsăritul de mîine, ignorînd cel mai important lucru dintre toate: acela că sîntem (încă!) vii. Și, vii fiind, avem puterea de a converti nemulțumirea în faptă care să nască apoi mulțumirea și recunoștința.

Căutăm cu obstinație sensul, iar el devine din ce în ce mai fantomatic. Religia e considerată desuetă sau vinovată pentru ororile veacurilor, spiritualitatea a abandonat spiritul într-un univers în care cursurile de meditație ghidată, mindfulness, psihologie transpersonală, constelații, ecospiritualitate (și multe altele de care sînt pline rețelele de socializare) umplu văzduhul cu vorbe, practici și ritualuri, în timp ce oamenii sînt din ce în ce mai fragili din punct de vedere emoțional. Se organizează mai mult ca niciodată retreat-uri, tabere de spiritualitate, întîlniri și inițieri în Reiki, Yoga, ThetaHealing, cristaloterapie, chiar și în forme de șamanism contemporan. Vulnerabilitatea spiritului scînteiază în nevoia aceasta de a găsi un răspuns la toate angoasele, fricile și anxietățile noastre sau chiar de a-l inventa dacă nu e de găsit. Goi de noi înșine, ne amăgim că am putea să ne acoperim goliciunea cu niscaiva lecții de dezvoltare personală.

Să privim către viitor, nu? Pînă la urmă, tomorrow is another day și vorbele vechi ale Ecleziastului sînt încă adevărate, așa că ar fi indicat să lăsăm zilei necazul (sau bucuria) ei. Poate că depinde de noi dacă viitorul va fi unul preponderent uman sau dominat de ceea ce Yuval Noah Harari numește prin termenul de dataism, adică un fel de a reduce existența la fluxuri imense de date. Sigur că algoritmii non-conștienți vor putea face alegeri smart, trecînd în revistă, în doar cîteva secunde, baze uriașe de informații, dar unde-și vor mai afla locul inteligența și sensibilitatea celor care au generat, prin spiritul lor, aceste rezervoare nesfîrșite de frumusețe, găzduite pe pereții peșterilor, pe plăcuțele de lut ars sau în pixelii calculatoarelor în fața cărora petrecem timpul ce ni s-a dat?

The best is yet to come? Rămîne de văzut.

Cristina Bogdan este conferențiar la Facultatea de Litere a Universității din București, unde predă cursuri de istoria mentalităților, antropologie culturală și studii de gen. Cea mai recentă carte publicată: volumul de versuri Inima hiperkinetică, Editura Eikon, 2025