.jpg)
Copilăria mea a fost marcată de o serie de prieteni aparte ai părinților mei. Nici azi nu-mi dau seama cum de părinții mei, ale căror meserii nu aveau nimic în comun cu lumea artistică, boemă, a țării, aveau asemenea prieteni. De pe la 5-6 ani, de cînd am primele amintiri ceva mai precise, pînă mult după adolescență, pragul casei noastre a fost călcat de sumedenie de artiști: scriitori, cîntăreți, pictori, regizori, actori, oameni de televiziune și alții din aceeași făină. Printre ei, Dina Mihalcea.
Cînd am cunoscut-o (aveam poate 6 sau 7 ani, deci eram pe la jumătatea anilor ’70), Dina era dresoare de cimpanzei la Circul de Stat, fiind una din marile vedete ale instituției. Era blondă, trecută de 50 de ani, în excelentă formă fizică, cu niște ochi albaștri extrem de expresivi. Dresase lei în tinerețe, apoi cai la maturitate (era o excelentă călăreață) și acum, spre final de carieră, dresa cimpanzei. Ani mai tîrziu, am aflat că fusese o mare frumusețe a Bucureștiului interbelic, dacă o căutați pe Wikipedia veți afla că a fost Miss România în 1933, că a terminat Conservatorul de Artă Dramatică la clasa Mariei Filotti și a avut o carieră destul de consistentă în teatru pînă cînd a decis să devină dresoare de lei – o viață cu adevărat fabuloasă.
Dina, împreună cu o bună prietenă a ei, Sanda, veneau foarte des pe la noi, fiind o apariție exotică în cartierul de blocuri comuniste în care locuiam. Dina conducea un Mercedes muștar (ceea ce era o raritate în România acelor ani). Personalitatea ei pregnantă, originală și curajul, care era a doua ei natură, se vedeau în totul: cum se îmbrăca, cum mergea, cum vorbea, cum se purta. Eram ceva mai mărișor, să fi fost pe la jumătatea anilor ’80, poate puțin mai înainte, cînd Dina și Sanda, care ajunseseră să ne viziteze aproape săptămînal, au dispărut brusc. Am întrebat-o pe mama de ce nu ne mai vizitează și mi-a spus că fugiseră în Germania. Dina era deja cetățean german de pe urma unei căsătorii rapid încheiate cu un neamț cu mulți ani în urmă, dacă bine îmi amintesc. Au decis amîndouă să plece, Dina a pitit-o în Mercedesul ei pe Sanda, a trecut-o ilegal peste graniță și duse au fost. Nu am mai văzut-o niciodată, nu am mai aflat nimic despre ea decît că au ajuns cu bine și s-au stabilit amîndouă la Aachen.
Inutil să spun că îmi era foarte dragă. Eram foarte atașat de ea, fascinat de ea, mai precis – nu era o a doua asemenea ei în acea lume a copilăriei mele. Mă fascina totul la ea, cu atît mai mult cu cît trăia înconjurată de animale. Într-un apartament de pe Dorobanți, vizavi de fosta Poștă, unde o vizitam uneori împreună cu mama mea, Dina locuia împreună cu doi cîini Collie, cu care vorbea numai în germană, și cu o maimuțică pe care o botezase Banana. Vă dați seama că, pentru un copil de 10-12-14 ani, o vizită într-o asemenea casă, la o asemenea personalitate, era un mare eveniment.
Prin Dina, am început să iubesc lumea Circului. Cînd eram prin clasa a III-a sau a IV-a, visam să fug în lume cu Circul. Întîmplarea pe care o voi povesti aici s-a petrecut cam în acei ani și a avut loc într-o zi de vacanță, cînd Circul de Stat din București a venit în turneu la Ploiești. Și-au instalat arena, cupola și chapiteau-ul pe un teren viran de lîngă Gara de Vest a orașului. Au împrejmuit cu un gard înalt un larg perimetru în jur, în care au instalat rulote de toate felurile pentru oameni și cuști atent păzite, la rîndul lor strașnic împrejmuite, pentru animale. La rugămințile mele, mama și Dina au acceptat să petrec o zi, de dimineață pînă seara, în Circ. Cînd mama m-a încredințat Dinei, în fața rulotei ei, pe la ora 8,30 dimineață, și a plecat mai departe la serviciu, am simțit fericirea însăși. Dina mi-a dat ceva de mîncare, apoi m-a plimbat prin amplasament, am văzut arena dinspre culise, m-a prezentat unora și altora. Am cunoscut acrobați, jongleuri, muncitori, dansatoare, dresori, clovni, electricieni – pe toată lumea. „Acuma, mergem la animale să le vezi. Stăm acolo, vedem cum le hrănesc, ne uităm la ele, dar după ce am plecat de la animale, nu mai ai ce căuta în acea zonă. Nu ai voie acolo neînsoțit sub nici formă!” Cînd Dina fixa o interdicție și te privea, încremeneai. Am mers la animale, unde am văzut lei, tigri, cămile, urși, cred că era și un elefant și, bineînțeles, cele vreo cinci sau șase maimuțe ale Dinei.
Am terminat turul, ea s-a dus cu treburile ei și m-a lăsat singur să fac ce vreau. Îmi amintesc că m-am împrietenit cu un jongleur care jongla din vîrful unui monociclu înalt de vreo doi metri, uneori legat la ochi. Omul se ducea în arenă să repete și m-am dus cu el, am asistat la repetiția numărului lui în chip activ, dîndu-i măciucile de jonglat cînd mi le cerea. Ziua a trecut într-o clipă, eu eram vrăjit, levitam de bucurie că sînt cu circul.
În fiecare zi pe perioada șederii Circului la Ploiești erau prevăzute două spectacole: un matineu și un spectacol de seară. La matineu, m-am așezat printre spectatori, pe un loc care-mi fusese rezervat. În pauza matineului, am ieșit și am mers spre rulota Dinei. Am văzut acolo un grup compact de oameni care stăteau și se uitau la ceva ce eu, venind din spate, nu puteam vedea. Mi-am făcut loc printre picioarele spectatorilor, am ajuns în fața lor și am văzut. Dina, care urma cu numărul ei de dresură de cimpanzei în a doua parte a spectacolului, își încălzea maimuțele. Stătea așezată turcește pe iarbă, cu spatele la oamenii care priveau de la o distanță sigură, și avea în mîini lesele maimuțelor cărora le comanda să facă tumbe, pe rînd, de la dreapta la stînga, prin fața ei și să-și aștepte cuminți rîndul să se întoarcă, tot în tumbe, la locul inițial. Deodată, am simțit că oamenii aceia trebuie să știe cît sînt de important. Am vrut să arăt tuturor că eu sînt de-al circului, că sînt prieten cu dresoarea, cu cimpanzeii, cu toată lumea. Așa că mi-a venit ideea să mă apropii tiptil de Dina, pe la spate, și cînd ajung la ea să-i pun mîinile pe ochi și să-i spun „Ghici cine e?”. M-am apropiat cu mare grijă și Dina nu m-a simțit. Eram cu ochii pe ea, mai aveam vreo trei pași pînă să o ajung cînd, deodată, una din maimuțe a sărit violent la mine dinspre dreapta. M-am speriat, am vrut să mă îndepărtez de ea cu un salt în direcția opusă, dar am căzut pe-o parte și piciorul drept a rămas întins spre maimuță. M-a apucat de picior și și-a înfipt colții deasupra gleznei mele. Am văzut, terifiat, cum din piciorul meu sare o bucată de carne și țîșnește sîngele. Totul a durat cîteva, nu multe, secunde. M-am ridicat imediat și, speriat, urlînd în lacrimi, m-am repliat în fugă spre oamenii care asistau la această întîmplare. Dina a strîns lesele maimuțelor aproape de ea, s-a întors și m-a văzut fugind. M-a strigat, dar eram atît de speriat încît m-am amestecat printre oameni. Unul din ei, văzîndu-mă rănit, mi-a zis: „Du-te, bă, acasă!”, așa că am zbughit-o pe poartă. Plîngeam și alergam tremurînd. Dina a trimis imediat după mine cîțiva oameni de-ai Circului. Îmi amintesc că m-a găsit unul la colțul unei străzi, nu departe, unde mă oprisem derutat pentru că am realizat că sînt, totuși, foarte departe de casă – locuiam exact în partea cealaltă a orașului. Omul m-a luat în brațe, sîngele curgea și eu țineam cu palma de locul mușcăturii. Am fost adus înapoi la rulota Dinei unde totul era pregătit: m-au așezat pe o bancă, rivanol, apă oxigenată, curățat rana, pansament. Între timp, ca să nu mai plîng, mai mulți oameni din Circ adunați în jurul meu au început să mă încurajeze după rețeta: „Asta e nimic, să vezi ce am pățit eu!”. În timp ce plînsul îmi trecea și suspinam doar, am aflat că unuia i-a sfîrtecat leul brațul (mi-a arătat cicatricea unei cusături enorme), că altul nu mai are nici o coastă nefracturată de cîte ori a căzut de la trapez, că altul și-a rupt ambele picioare dintr-o dată la o repetiție a unui număr cu biciclete etc. Am priceput că ce pățisem eu era un nimic, rana era deja bandajată, deci nu o mai vedeam, așa că m-am liniștit foarte repede. Am văzut și partea a doua a matineului, care întîrziase un pic din cauza incidentului cu mine, am văzut și spectacolul de seară și, spre ora 10, cînd mi se închideau ochii de somn și îmi purtam bandajul cum poartă generalii decorațiile, a venit mama să mă ia acasă. La predare, Dina i-a menționat în treacăt: „Să știi că l-a mușcat una din maimuțele mele”. Mama, văzînd că eu rîd și că Dina e liniștită, s-o fi gîndit că o fi fost vreo ciupitură și nu s-a alarmant deloc. Pe drum spre casă i-am făcut mamei capul calendar cu povești din acea zi. Ajunși acasă, mama mi-a dat repede sa mănînc pentru că urma un serial pe care ai mei nu-l ratau – cred că Mannix sau altul de acest gen. Mama și tata s-au instalat la televizor, eu am venit lîngă ei și, uitîndu-mă la serial, am început să mă dezbrac ca să-mi pun pijamaua. Atunci, abia atunci, mama a văzut bandajul. Care era imens! S-a încruntat: „Ce ai tu acolo?”. I-am spus liniștitit, chiar un pic bărbătește: „Aici m-a mușcat maimuța, ți-a zis și Dina”. „Stai puțin”, zice mama deodată alarmată, lăsînd naibii serialul. M-a așezat și mi-a dat jos bandajul. Cînd a văzut rana (atunci am văzut-o și eu mai bine), aproape că i s-a făcut rău. Era, în piciorul meu, o deschidere transversală, lată de vreo trei centimetri și lungă cît era piciorul de gros, o gaură realmente, la un deget deasupra gleznei și foarte aproape de tendonul lui Ahile. Dacă maimuța mușca doi-trei milimetri mai la stînga, îmi secționa tendonul. La vremea aceea chirurgia nu era nici pe departe atît de avansată ca acum, să mi-l poată repara. Rămîneam șchiop pe viață, cel mai probabil. Imediat în mașină, imediat la Spitalul Județean, la urgențe. Norocul nostru a fost că de gardă era un chirurg care făcuse cîțiva ani de meserie undeva în Africa, în cadrul schimburilor prin care România socialistă trimitea specialiști în țările slab dezvoltate. Omul văzuse mușcături de maimuță la viața lui. A examinat rana, a mai curățat-o o dată, a refăcut bandajul și i-a spus mamei: „Doamnă, mușcătura de maimuță și mușcătura de șarpe nu se cos! Alte mușcături de asemenea dimensiuni se cos, dar asta, nu. Deci rana nu trebuie cusută. Veniți cu el zilnic o săptămînă să-i schimbăm pansamentul, apoi ar fi bine să facă niște raze ultraviolete să se închidă rana”. Mama i-a spus că plecăm la mare peste o lună de zile. „Perfect“, a zis doctorul, „îl lăsați la soare, pe plajă, în apa sărată a mării, fără pansament. Dar acum trebuie să vă asigurați că maimuța e sănătoasă. Să nu aibă ceva probleme ea. Nu cred că are, fiind o maimuță de la Circ, dar e bine să fiți sigură și vă sfătuiesc să aflați asta repede. Dacă e cea mai mică problemă, trebuie să-i faceți antirabic.” Am mers acasă. Mama era epuizată. A doua zi a sunat Dina să afle ce mai fac. Mama i-a spus totul și a întrebat-o de starea maimuței. Atunci am aflat că o chema Carmen. Dina i-a zis mamei să nu-și facă nici o problemă, că maimuțele sînt sub permanent control veterinar, vaccinate la zi, dar dacă vrea să se convingă i-a dat numele și telefonul veterinarului care le avea sub observație. Era veterinarul Grădinii Zoologice de la Băneasa. Mama l-a sunat, a vorbit cu el și i-a povestit. Veterinarul a liniștit-o spunînd că e 100% sigur că nu am nevoie de antirabic. A întrebat, totuși, care din maimuțe m-a mușcat. „Carmen.” „Ah, Carmen e foarte zvăpăiată”, a zis veterinarul vădit amuzat.
Au trecut vreo cîteva zile și Dina a venit la noi, într-o seară, să-și ia la revedere pentru că Circul pleca în turneu, mai departe. Urmau să meargă din oraș în oraș vreo două luni. Dina își cupla rulota la Mercedes și conducea. Dar animalele, îngrijitorii, muncitorii și mai tot corpul artistic mergeau cu trenul. Un tren special, care avea ultimele vagoane transformate în menajerie.
Peste vreo trei săptămîni, pe seară, dă Dina telefon. Răspunde mama. „Auzi, ție îți era frică să nu pățească Sever ceva după mușcătura aia? A pățit Carmen. A murit. Ar trebui să vezi ce e cu fii-tu că se pare că orice-l mușcă, moare. O să-i ajute în viață chestia asta.” Ce se întîmplase? Ca să facă economie, Circul de Stat nu asigura vagoane-menajerie pentru animalele care se socotea a fi prietenoase și puteau călători împreună cu îngrijitorii. Maimuțele erau printre ele. Trenul mergea, era cald, îngrijitorii deschiseseră geamurile vagonului și jucau cărți. Deodată, inexplicabil, Carmen și-a părăsit locul și a sărit pe geam. Au tras imediat semnalul de alarmă, trenul s-a oprit și au plecat pe cîmp să o caute. Nu a durat mult – au găsit-o repede, moartă, cu gîtul rupt din cădere. Mi-amintesc că Dina ne-a spus că trebuie să vadă cum să-i salveze pe îngrijitori care trebuiau să plătească maimuța. Carmen era în inventarul Circului de Stat cu o valoare de 3.000 de lei. Bani serioși pe-atunci.
Credit foto Dina Mihalcea: Wikimedia Commons
