În vara lui 1989, un analist politic american cu nume japonez publica în revista The National Interest un eseu care a făcut vîlvă. În 1992, după ieșirea din comunism a tuturor statelor europene, inclusiv România, și dispariția Uniunii Sovietice, Francis Fukuyama reia ideile din acest eseu într-un text mai amplu, tipărit sub forma unei cărți cu titlul provocator: The End of History and the Last Man.
Urmărind scena politică globală, Fukuyama avea destule motive să creadă că, odată cu destrămarea Pactului de la Varșovia și dispariția antagonismului dintre cele două mari blocuri politice și ideologice care își disputaseră pînă atunci întîietatea, omenirea intra într-o etapă a generalizării regimurilor democratice, ceea ce echivalează, considera el, cu „sfîrșitul istoriei” – cel puțin în înțelesul de înșiruire de evenimente dramatice și violente, precum războaie, revoluții, lovituri de stat.
Multe lucruri a scăpat din vedere savantul atît de optimist – asupra unora a și revenit ulterior, precum evoluțiile impredictibile ale tehnologiei.
Dar chiar și în ceea ce privește dinamica fostului bloc sovietic pronosticul s-a arătat hazardat. Fukuyama nu a înțeles că, de pildă, într-o țară precum România, ce s-a întîmplat după judecarea într-un simulacru de proces și executarea soților Ceaușescu era mai degrabă opusul „sfîrșitului istoriei”. În orice caz, așa au perceput evenimentele foarte mulți dintre români: că istoria abia începea.
Să mă explic.
Pentru mare parte dintre români, în decembrie 1989, istoria – poate, mai exact, Istoria – se sfîrșise deja. E drept, în momente diferite, după cum avea să se vădească mai tîrziu.
Pentru unii se sfîrșise în 1965, odată cu consumerismul comunist adus de Ceaușescu. Pentru alții, în 1968, cînd „discursul din balcon” a pecetluit trecerea la național-comunismul autohton. A mai existat și o a treia categorie, în care m-am încadrat și eu, a celor convinși că Istoria se încheiase în 1971, cu „tezele din iulie”, prin care se pecetluiau cultul personalității și totalitarismul de clan. Variațiile se explică prin diferențele de vîrstă, de statut social, de afiliere ideologică. În orice caz, dacă pînă în 1971 istoria țopăie la fiecare trei ani, de aici încolo, vreme de 18 ani, se așterne marea liniște.
După 1971, timp de 18 ani, românii au putut contempla, zi de zi, implacabila destrămare a lumii în care trăiau: dispariția de azi pe mîine a vreunui produs comercial, alimentar sau non-alimentar, din galantarele magazinelor sau a unor magazine cu totul; dispariția treptată a legumelor și fructelor din piețe, de pe tarabele țăranilor; dispariția produselor „de lux”, precum cafeaua, țigările și băuturile occidentale; dispariția perdelelor de la ferestrele restaurantelor sau a restaurantelor înseși, transformate peste noapte în cofetării în care nu cuteza să-și facă apariția nici un consumator; dispariția șanselor de a-ți cumpăra rapid un autoturism la un preț rezonabil, a șanselor de a-ți instala un post telefonic fix fără pile și șpagă; dispariția becurilor din iluminatul stradal nocturn; dispariția tinerilor care reușeau sau nu să treacă noaptea înot Dunărea la sîrbi; dispariția prietenilor vînduți de statul român nemților sau israelienilor; dispariția pașapoartelor, ținute sub lacăt „la servici” și a vizelor tot mai greu de obținut nu pentru a intra într-o țară străină, ci pentru a ieși din propria ta patrie; dispariția produselor intelectuale și culturale – cărți, reviste, discuri, casete și benzi cu muzică etc. – de peste hotare; dispariția subită a cîte unui produs intelectual autohton de pe rafturile accesibile ale librăriilor, bibliotecilor sau arhivelor, grație vigilenței de cenzurare și indexare a partidului și a Securității; dispariția treptată a apei calde din calorifere și de la robinete, a curentului electric din instalațiile de iluminat sau de încălzit; dispariția graduală a canalelor și a orelor de transmisie TV; în fine, pentru a pune capăt acestei enumerări care poate continua încă pe multe pagini, dispariția oricărei iluzii că ceva se va putea vreodată schimba în acest parcurs.
Să fim înțeleși: asta nu a avut nimic de a face cu teoriile despre „boicotul istoriei” și „retragerea în munți” a românilor în fața vicisitudinilor ei. Nu în munți s-au retras românii de această dată, ci în propriile case, bricolînd, ca oamenii cu minte la cap, rețete de supraviețuire în condițiile date: un pic de furtișag, de oportunism, de compromis mai mult sau mai puțin oneros, de fățărnicie, de viclenie. Unii chiar au supraviețuit pe cinste disoluției lumii în care trăiau. Însă cu greu se mai putea numi Istorie existența în această lume devorată de neant.
Ceaușescu, bácsi!
De liniște am avut parte cu asupra măsură înainte de 1989. Dacă ieșeai pe stradă în București după 10 seara trebuia să-ți pipăi drumul într-un întuneric atotcuprinzător și o tăcere desăvîrșită. Nu auzeai decît, arareori, bocănitul cizmelor milițianului „sectorist” care își făcea serviciul nocturn. Mai că-ți venea să crezi că în curînd îl vei auzi psalmodiind, precum rondul de noapte de odinioară: „E ora 10 și totul e bine. Cetățenii dorm liniștiți în casele lor”. Preferai însă să te ții departe de acest personaj memorabil al nopților bucureștene, avid să-ți controleze actele și să-ți găsească vreo chichiță, cît să te amenințe cu „dusul la secție”.
Nu numai de liniște am avut parte. Ceaușescu, ca și alte personaje actuale, era mare iubitor de pace. Asta nu excludea, de bună seamă, aplicarea conceptului strategic de „război al întregului popor”, potrivit căruia fiecare român, indiferent de sex sau de vîrstă, trebuie să știe să tragă cu pușca și să se tîrîie pe burtă, pentru a fi oricînd gata să se azvîrle în luptă dacă patria o cere. Se înființaseră chiar niște formațiuni paramilitare, numite „gărzi patriotice”, folosite, din cîte știu, în decembrie 1989 atît pentru reprimarea manifestațiilor, cît și, după fuga Ceaușeștilor, pentru sprijinirea insurgenților.
Altminteri însă, dincolo de această militarizare în forță a societății, ne-am arătat campioni ai vehiculării acelei sintagme care exprimă atît de sugestiv paradoxul chestiunii: „Lupta pentru pace!”.
Profesori stagiari fiind, am participat, atît eu, cît și soața mea, la mitinguri în care elevii, de la primară pînă la liceu, erau adunați să strige în cor lozinci pacifiste.
Cea mai utilizată era, scurt și la obiect, „Ceaușescu, pace!”. Dana preda în ungurime, la o școală din județul Covasna, și-mi povestea că picii ei scandau, după înțelesul limbii lor, „Ceaușescu, bácsi!” – cum ar veni, „domnul” sau „nenea”.
Mai inventivi, elevii din regat scorniseră un distih: „Ceaușescu, pace! / Școala nu ne place!”.
Cîrmaciul din Carpați a dispus la un moment dat chiar organizarea unui referendum pentru dezarmare, la care românii erau invitați să-și spună opinia la locul de muncă, semnînd, la vedere, în niște tabele cu personalul angajat. Cine să fie nebun să susțină, în asemenea condiții, că-i place războiul?
Liniște! Liniște!
1990. Românii recad în vîltoarea unei istorii oarbe, convulsive, mirosind a sînge și a speranță. Pe scena politică apar lideri care își rostesc discursurile cățărați pe transportoare blindate. Apărătorii recent înființatului – sau recent afirmatului, după alte păreri – Front al Salvării Naționale aruncă cu bani în studenții care susțin „partidele istorice”, național-țărăniștii conduși de Coposu și liberalii lui Câmpeanu. Orice miting generează un contramiting, cu cele două tabere față în față, ca oștirile înaintea unei bătălii. Iar cînd agitația devine extremă – insuportabilă, zic unii – apar hoardele cenușii ale minerilor care, cu uneltele scurmatului în galerii, „fac ordine” pe străzile și în piețele Capitalei. Iar președintele recentei democrații le mulțumește pentru înalta conștiință civică arătată.
În contrast cu teroarea sumbră a lentorii anterioare, acum totul pare a se decide în clipeala ochiului. Îmi amintesc cum, de la etajele de sus ale palatului Universității, priveam forfota permanentă de la „kilometrul 0 al zonei libere de comunism”. Îmi amintesc studenții care, aproape plîngînd, așteptau să se întîmple un miracol al firescului – „Nu vă fie frică / Iliescu pică / Pică și Petrică”; de disperarea amînării sine die a acestei izbăviri și de radicalizarea speranțelor – „O singură soluție / O nouă revoluție”.
Cred că în 1990 am picat în vortexul unei istorii pentru care nu eram pregătiți și despre care nu aveam nici cea mai mică idee încotro ne soarbe, o istorie tumultuoasă a confruntărilor permanente, fără a putea discerne cine cu cine se bate și, mai ales, în numele a ce. S-a lansat acum conceptul de „tranziție”, marcînd faptul că România nu e într-o situație stabilă, ci într-un flux, într-o curgere. Din păcate, însă, dacă știam sau credeam că știm dincotro venim, n-aveam habar către ce ne îndreptăm, nici măcar către ce am putea sau am dori să ne îndreptăm.
Primul moment de „limpezire a apelor” în tumultuoasa istorie post-decembristă a fost confruntarea electorală din 1996. Atunci, pentru prima oară, s-au conturat două trasee între care aveam de ales. Alegerile din 1996 au marcat, pînă în 2025 cel puțin, singurul scrutin în care săgețile către secțiile de votare indicau o răscruce ferm conturată: spre „schimbare”, pe de o parte, și spre „liniște”, pe de altă parte.
În pregătirea acestor alegeri mi-a fost dat să aud, la mitingurile pro-Iliescu, cum mii de piepturi se încordează pentru a răcni, din adîncul bojocilor, „Liniște! Liniște!”.
Precum se știe, neliniștea schimbării a fost preferată confortului siguranței. Speranțele au covîrșit temerile.
Ce a urmat se știe iarăși: bătălia de la Costești, pacea de la Cozia, operațiunea „Țigareta“ ș.a.m.d., culminînd cu anunțul bulversant, la televizor, al retragerii din următoarea competiție electorală a președintelui Constantinescu. Apoi, în turul II, înfruntarea Iliescu – Vadim Tudor, care a încolonat între votanții lui „Ilici” pînă și inamici tradiționali ai pesedismului. Semn că România revine la matricea în care frica bate speranța.
Cea mai parșivă instrumentare a aspirației spre liniște și pace a fost însă cea la care am asistat recent și la care asistăm încă. Un guru iscat din catacombele securistice ale aparatului de partid și de stat a venit să propovăduiască pacea, cu seninătatea unui preot budist, declarînd totodată război total „sistemului”, într-un amalgam halucinant de smerenie apostolică și de ranchiună vindicativă. Un acolit, antrenat ca șef de galerie la aruncatul cu vorbele și la fluturatul pumnilor, s-a gîndit că n-ar fi rău să călărească valul de furie și resentiment stîrnit de „părintele” său spiritual, și a reușit să aducă electoratul român, pentru a doua oară în 35 de ani, la răscruce: spre Vest sau spre Est? Românii au ales cea dintîi direcție. La ora 21, candidatul „suveranist” își declara public victoria. La 1,30 își recunoștea înfrîngerea, pentru a reveni apoi, a doua zi, la poziția inițială, motivînd că ezitarea lui s-ar fi datorat dorinței altruiste de a evita „vărsarea de sînge” între români.
Nu știu ce ne rezervă istoria. Sînt însă sigur că nu vom avea parte, nici de acum înainte, de un viitor de liniște și pace – de non-Istorie, cum ar zice Fukuyama. Să fie ce ni se întîmplă acum, nu numai nouă, un fel de post-istorie, o altoire a realității în virtual?
Liviu Papadima este profesor de literatură română la Facultatea de Litere, Universitatea din București.
