Prietenia ca valoare cardinală a vieţii umane e pusă la încercare cînd existenţa noastră se desfăşoară într-un univers extrem de competitiv, propice cultivării unui tip de relaţii tranzacţionale, interesate şi profitabile. Acesta e desigur un truism, la fel ca observaţia factuală că prieteniile de-o viaţă se leagă, uneori, în cele mai dificile condiţii şi între oameni extrem de diferiţi, cel puţin la prima vedere. Există, însă, o tensiune fără precedent la care e supusă, azi, populaţia WEIRD – conform unui faimos acronim care trimite, redat în română, la membrii societăţilor „Occidentale, Educate, Industrializate, Bogate și Democratice”– cînd vine vorba de cultivarea relaţiilor personale de calitate şi, în particular, a prieteniilor „adevărate”.
Pe de-o parte, sîntem avertizaţi, pe baza celor mai serioase studii din psihologie, în legătură cu faptul că relaţiile profunde şi durabile întreţinute cu familia şi prietenii reprezintă ingredientul indispensabil al unei vieţi bune. Pe de altă parte, e imposibil ca superficialitatea şi caracterul mai degrabă circumstanţial al prieteniilor „virtuale” sau al pieţei de dating online să nu îşi pună amprenta asupra felului în care ajungem să întreţinem relaţii fluide şi cît mai puţin asumate în viaţa reală. Se vorbeşte, astfel, despre o veritabilă „fobie de angajament” în societatea contemporană, propice, în planul relaţiilor amoroase, aranjamentelor de tip situationship în dauna relaţiilor de cuplu durabile sau chiar încurajînd Solo-Maxxing ca mod de viaţă preferat de gen Z.
E limpede că nici prieteniile nu se sustrag eroziunii, devenind tot mai precare şi dificil de menţinut. În fond, cîte dintre relaţiile noastre de prietenie rezistă, confruntate cu criterii ideale precum cele care configurau philia platoniciană ca prietenie „orientată” spre Bine sau prietenia aristotelică între virtuoşi ca emulaţie mutuală şi „schemă” ontologică de desăvîrşire morală şi spirituală? Pornind de la acest orizont al filosofiei occidentale, îmi propusesem să scriu despre momentul cînd se încheie o prietenie pentru că doi oameni o iau în direcţii diferite, chiar dacă au împărtăşit multe lucruri cu sens şi au crescut împreună o bucată de drum. Însă cînd am început să mă gîndesc la ce presupune această perspectivă, am ajuns să pun sub semnul întrebării nu doar îndreptăţirea modului meu de a concepe prietenia, ci şi orizontul pornind de la care ne gîndim la asemenea aspecte decisive ale vieţilor noastre. Această îndoială poate fi simplu exprimată în felul următor: oricît de multă importanţă am atribui relaţiilor de calitate, nu înseamnă că nu rămînem excesiv de individualişti în gîndirea şi practica noastră de viaţă.
Întîmplarea a făcut să dau peste un episod din podcast-ul de succes Philosophize This! realizat de Stephen West, care m-a făcut să citesc de urgenţă o carte din 2002 a filosofului coreeano-german Byung-Chul Han consacrată „filosofiei budismului Zen” şi scrisă cu destul timp înainte ca el să devină criticul celebru al „societăţii burnout” şi al panoptismului digital. Ştiam că Han ajunge să socotească drept cauză profundă pentru pericolul generalizat al burnout-ului în societatea contemporană individualismul narcisic al subiectului neoliberal al „performanţei”, alimentat pe toate canalele şi generator al unor factori de stres cronici fără precedent. În răspăr cu orizontul de gîndire care a făcut posibilă, printr-o succesiune de paşi istorici, această formă extremă de individualism – pornind de la marile categorii filosofice occidentale de fiinţă, substanţă şi subiect individual –, în filosofia Zen totul pare menit să ne lecuiască de iluzia fiinţei ca persistenţă, de nostalgia după un acasă fiinţial, ca şi de înţelegerea substanţei individuale ca entitate de sine stătătoare şi separată de celelalte. Nimic stabil în lumea trecătoare a lui Buddha – dar tocmai asta te face să fii prietenos!
Reconstrucţia doctrinei budiste propusă de Han, prin confruntare directă cu filosofia occidentală, presupune o asemenea turnură surprinzătoare. Ea se axează, în ultimul capitol, pe această virtute originară a budismului Zen – Freundlichkeit, friendliness – a cărei semnificaţie ne scapă atunci cînd o redăm, la modul generic, prin bunăvoinţă sau amabilitate, în loc să înţelegem că e vorba despre o formă originară de a te împrieteni cu lumea şi semenii, însă una situată în afara canoanelor ontologiei eline. Cînd realizăm că totul e coprezent, că oamenii se schimbă pentru că totul se schimbă, nu ne mai cramponăm de anumite imagini de sine, nici de criteriile tari ale prieteniei „veritabile”. „Inima care nu locuieşte nicăieri… e prietenoasă cu tot ceea ce vine şi pleacă”, scrie Han. Provocarea – aş spune, deopotrivă personală şi culturală – e să acceptăm că un asemenea tip de relaxare, de non-ataşament, nu se converteşte în indiferenţă faţă de ceilalţi în sensul de nepăsare, nici nu te face prieten „adevărat” în conformitate cu criterii morale derivate din ontologia elină, însă te face prietenos – deschis, amabil, binevoitor – cu toţi cei care te însoţesc pe drum şi totodată înţelegător cu greşelile, scăderile sau neajunsurile lor. Faţă de atare deschidere necondiţionată ce izvorăşte din realizarea faptului că orice acasă e doar o casă de oaspeţi, un loc de trecere, prietenia, în tradiţia de gîndire europeană, se înţelege pe baza conceptelor de apropriere şi interioritate, ca o confirmare sau întărire a propriului sine – în acest caz, aşa cum comentează Han, „esenţa prietenului este că e prietenul meu”.
Nu spun că ar trebui să încetăm pur şi simplu să gîndim în acest fel sau să avem asemenea aşteptări. Spun că numai realizînd faptul că se poate gîndi şi altfel, avem şansa de a schimba ceva în vieţile noastre: nu printr-o răsucire dramatică, ci corectînd anumite tendinţe inoculate, aşa cum deblochezi cursul unei ape, curăţind o anumită zonă de aluviuni.
Cristian Iftode este profesor la Facultatea de Filosofie a Universităţii din Bucureşti. Cea mai recentă carte: Foucault și practica adevărului (Trei, 2026).
Credit foto: Wikimedia Commons
