Nu demult am participat la o discuție despre identitatea noastră națională în context european, la invitația unui grup de experți independenți care au acceptat să-l consilieze pe președintele României în legătură cu prezența României în Uniunea Europeană. Nu sînt membru al acestui grup, ci am fost invitat ca oaspete anume cu ocazia acestei discuții. Cred că preocuparea mea pentru chestiunea identității românești în Europa de azi, mărturisită adesea în acest colț de pagină și în mai toate aparițiile mele publice din ultimul deceniu, a determinat invitarea mea. La discuție a fost prezent și președintele Nicușor Dan, însoțit de mai mulți consilieri. Grupul a redactat un raport, sintetizînd mai multe contribuții scrise trimise în prealabil. Sinteza aceasta a devenit publică sub numele mai mult sau mai puțin inspirat de „Raport”. Cred că documentul spunea lucruri corecte, așa că a fost foarte criticat din toate direcțiile. Am mai spus-o, dacă în România te fac praf auriștii și progreseii simultan, poți fi sigur că ai formulat o teză corectă.
Am urmărit cu atenție criticile aduse acestui document pentru că, așa cum am zis, tema mă pasionează. N-am luat în seamă criticile aduse întîlnirii ca atare (altă treabă nu are președintele? de ce au fost chemați ăștia cînd sînt atîția alții mai buni? etc.). Am trecut insensibil și peste atacurile antinicușoriștilor notorii – oameni care îl urăsc atît de tare pe președinte încît l-ar denunța ca legionar dacă l-ar vedea că trece strada la culoarea verde a semaforului. De asemenea, am trecut, dar zîmbind de data asta, și peste criticile „științifice” ale celor care reproșau că zisul Raport nu are bibliografie academică și metodologie ori că nu folosește „aparatul conceptual la zi” sau nu-și definește termenii. De altfel, am remarcat lesne frustrarea multora dintre „științifici” că nu sînt ei cei chemați să arate președintelui cîte știu, și cred că grupul experților care m-a invitat pe mine de data asta ar face bine dacă i-ar invita și pe ei, cu o ocazie viitoare.
Așadar, dintre toate criticile pe care le-am citit de pe urma acelei întîlniri, rămîn cu o singură întîmpinare cu adevărat importantă: în ce termeni putem vorbi azi despre națiuni și identități naționale în Europa? Evident, în multe feluri, dar care este cel adecvat, cel folositor? Eu cred că există mai multe tipuri de discurs pe această temă și că fiecare este adecvat domeniului său. Mai precis, într-un fel vorbesc politicienii, în alt fel „academicii”, în alt fel oamenii simpli în conversațiile lor, în alt fel jurnaliștii (ei sînt interfața dintre politicieni și cetățeni), în alt fel oamenii care conduc corporațiile, în alt fel juriștii, în alt fel diplomații etc. La rîndul lor, aceste categorii de discurs se subdivid – în spectrul academic, de pildă, într-un fel vorbesc psihologii, altfel vorbesc istoricii, altfel vorbesc literații despre identitate națională etc. Nu există un singur fel valid de a vorbi despre identitate națională chiar dacă unii au, inevitabil, pretenția superiorității discursului lor.
O să vă dau un exemplu. Mie mi se pare că un discurs precum cel rostit de Ernest Renan în 1882 la Sorbona este infinit mai adecvat și mai relevant decît multele studii de psihologie sau de „guvernanță politică” despre națiune și identitate națională de azi. 1882! Imediat se vor ridica sumedenie să-mi spună că e o vechitură, că e depășit, că „studiile științifice” de astăzi sînt avansate în alte direcții etc. Sînt obișnuit cu aroganța recenților ca și cu cea a docenților, așa că trec mai departe. Eu cred că e relevant ce spunea Renan despre identitatea franceză pentru că vremurile seamănă.
În 1882, Franța era rănită de pierderea Alsaciei și Lorenei în consecința înfrîngerii din războiul franco-prusac de la 1870-1871, cea de-a treia Republică abia se consolida încercînd să cuprindă în ea o societate profund divizată în care abia de mai puteau să coexiste monarhiștii cu republicanii, catolicii cu ateii. Este, de asemenea, epoca în care antisemitismul devenea tot mai furios și socialiștii anarhiști deveneau tot mai radicali. Franța anului 1882 era o țară nervoasă și conferința lui Renan încerca un răspuns. Vedeți de ce zic că e, totuși, relevantă? Adesea, acesta este contextul care pune un om inteligent în situația de a formula o idee bună. Zicea, cu acel prilej, Renan: „O națiune este un suflet, un principiu spiritual. Două lucruri care, la drept vorbind, sînt unul și același, constituie acest suflet, acest principiu spiritual. Unul vine din trecut, altul este în prezent. Unul este posesiunea în comun a unei bogate moșteniri de amintiri, altul este consimțămîntul actual, dorința de a trăi împreună, voința de a continua să dăm valoare moștenirii pe care am primit-o indivizibil”.
Renan este, după cunoștința mea, primul care formulează atît de clar că națiunea este, deopotrivă, o moștenire și un act de voință, un dat și un construit. Azi, puțini mai pot gîndi în acești termeni. Mințile simple nu pot accepta „și-și”, ele vor „ori-ori”. De fapt, nu poți fi o națiune dacă nu ai primit ceva din urmă, chiar dacă vrei, și nu poți fi o națiune dacă nu vrei să fii o națiune, chiar dacă ai primit ceva din urmă. Identitatea națională nu este, în acest sens, o închisoare. Poți foarte bine să te deznaționalizezi dacă poftești și sînt o grămadă de oameni care s-au dezbărat de națiunea lor. Moștenirea face, de fapt, deosebirea dintre cetățenie (o poți avea pe oricare, dacă vrei) și naționalitate (o poți avea doar dacă ai primit moștenirea). Și mai clar, tot Renan, în aceeași conferință: „O națiune este [...] o mare solidaritate constituită de sentimentul sacrificiilor care s-au făcut și al celor pe care sîntem dispuși să le facem în continuare”. Asta este, de fapt, voința de a avea o identitate națională: disponibilitatea de a continua un sacrificiu pe care cei de dinaintea ta l-au făcut. Și tocmai acest element volitiv distinge națiunea de etnie. Parafrazînd pe cineva (nu-i dau numele că o să bruieze toată expunerea mea), spun și eu că poporul român este un amestec etnic, ceea ce îl face să fie mai mult decît o etnie, chiar îl face să fie o națiune.
