Printr-un document de 76 de pagini emis pe data de 9 iunie a.c., CSM „apără independența judecătorilor”. Strașnică și vehementă apărare! Nu demult, întrebat despre acest document, președintele României a răspuns astfel: „E legitim ca CSM-ul să-i apere pe magistraţi. Nu e legitim, însă, ca CSM-ul să escaladeze. Deci e foarte bine că ei au luat opinii, au răspuns la aceste opinii. E democraţie, fiecare îşi apără punctul de vedere. Însă să indici nume şi prenume de persoane fizice şi persoane juridice, ONG-uri, asta nu e deloc corect… Lucrul s-a întîmplat, din nou, orice escaladare nu face decît rău societăţii româneşti, indiferent din ce parte vine. Asta e ce pot eu să spun. Mai departe, evident că nu am mijloace instituţionale pentru a interveni în această chestiune“.
Nu sînt de acord cu ce spune președintele, ceea ce nu e de mirare – de cîtva timp tot mai mulți dintre noi nu sîntem de acord cu una sau cu alta din ce spune președintele. Mai întîi, că CSM nu e un fel de sindicat care face zid în jurul membrilor săi, deci nu e neapărat „legitim” că CSM îi apără pe magistrați sau, mai precis, nu e deloc „legitim” că CSM îi apără pe magistrați automat, ca un gest reflex, ori de cîte ori apare o critică sau un protest din societate. Deși sindicalizarea CSM este evidentă și, din acest motiv, CSM e tot mai departe de ceea ce trebuie să fie conform legii și Constituției, noi nu trebuie să uităm că treaba CSM nu e „să-i apere pe magistrați”, nici să-i reprezinte pe magistrați, pentru că nu e sindicatul magistraților, ci să fie „garantul independenței Justiției”. Și e de subliniat în fața cui trebuie CSM să garanteze independența Justiției. Cum Constituția este un pact între societate și stat, e limpede că „creditorul” obligației de independență a Justiției este societatea. Aș fi curios să aud din partea CSM o listă de amenințări la adresa Justiției și, mai ales, să aud de la CSM, structură alcătuită din juriști, cum înțelege diferența dintre „garant” și „apărător”. CSM, garantul, este o instituție care răspunde în fața societății că Justiția este independentă. Și ca să răspundă efectiv, legea dă CSM anumite puteri (mai mult decît atribuții, deși legea le numește, blînd, atribuții) atît în raport cu sistemul politic, cît și în raport cu însuși corpul magistraților. Rămîne însă neclar modul în care garantul CSM răspunde în fața societății cînd „debitorul” obligației de independență, adică magistratura, nu e chiar independentă, iar „creditorul” obligației de independență, adică societatea românească, reclamă „neexecutarea obligației”.
Mai clar, CSM nu e acolo ca să garanteze judecătorilor că sînt lăsați în pace să facă ce vor, ci e acolo ca să garanteze societății că judecătorii sînt independenți. Nu că sînt corecți, nu că sînt drepți, asta controlează instanțele de control judiciar, ci că sînt independenți. E drept, în ani, CSM a făcut din orice o problemă de independență a Justiției, inclusiv din cuantumul pensiei de după ieșirea din activitate sau din gradul de încărcare a agendei ședințelor de judecată. Acest gen larg de a privi independența Justiției înseamnă, de fapt, diluarea ei. Așa cum spunea tranșant un fost președinte al României, în acest moment există tot sistemul legal necesar asigurării independenței Justiției și totul depinde de judecători: sînt atît de independenți pe cît vor sau au curajul să fie. Culmea independenței lor este că nimeni nu îi poate obliga să fie independenți. CSM ar trebui să o facă, dar nu o face. Or, dacă e așa – și eu cred că e așa –, treaba CSM, ca garant al independenței Justiției, e să se asigure că judecătorii iau maximul de independență posibil. Și față de ce anume trebuie să fie judecătorii independenți? Înainte de orice, față de bani și putere, față de structurile de influență economico-securiste oculte sau văzute și mai ales față de CSM însuși. Ideea că principala sursă de știrbire a independenței judecătorilor sînt ONG-urile este ridicolă și, sincer, cei care o susțin ne cam iau de proști. Principala sursă de știrbire a independenței judecătorilor sînt banii și puterea politică.
Revenind la președinte, nu știu ce să înțeleg cînd spune că nu are „mijloace instituționale”. Să fie o declarație de capitulare? Știm că președintele Dan se află într-o criză acută de putere. El nu are deloc putere politică în România de azi, partidele politice fac absolut ce vor fără să țină cont de voința președintelui, în Parlament nu există nici măcar un parlamentar, unul singur, care să spună că reprezintă direcția politică a președintelui. Totuși, președintele României nu este tăcut și absent în raport cu CSM decît dacă el vrea să fie așa. Fie și pentru că poate merge oricînd la ședințele CSM și să le și conducă. Conducerea unei ședințe, chiar dacă nu ai drept de vot în ea, este una dintre cele mai interesante pîrghii pe care legea le pune la dispoziția cuiva. O pîrghie subtilă, e drept, dar reală. Sigur că președintele nu poate da un decret prin care să impună ceva CSM – în sensul acesta, e drept, președintele nu are pîrghii. Dar conducerea ședințelor și prezența la aceste ședințe, asociată cu autoritatea imensă a milioanelor de voturi care l-au făcut să fie șeful statului, conferă președintelui o mare influență în CSM cu condiția unui dialog susținut și a unei implicări serioase în problemele Justiției. Acum, dacă președintele decide să o folosească sau nu și dacă decide cum anume să o folosească, asta e o altă poveste. Dar nu e adevărat că președintele nu poate să facă nimic în raport cu CSM și am fost trist să aud această declarație a dlui Nicușor Dan pentru că eu am înțeles din ea că actualul președinte a decis să nu folosească instrumentele de soft-power pe care legea și cetățenii i le pun la dispoziție.
Documentul prin care CSM „apără” independența adîncește, de fapt, confruntarea dintre sistemul de justiție strîns unit în jurul grupului Savonea și o bună parte a societății românești. Nu mă refer aici doar la acele structuri pe presă sau organizații non-guvernamentale extrem de critice care au fost chiar nominalizate în acest document, ci la o bună parte din societate pentru că neîncrederea în Justiție și protestul social cu privire la modul în care magistrații fac justiție au o cuprindere amplă.
CSM greșește enorm crezînd că această nemulțumire cvasi-generalizată este manipulată și orchestrată. Această strîngere a rîndurilor pe linia „noi sîntem buni, dacă mai greșim ceva nu e din cauza noastră, ci din cauză că nu ni se asigură condiții, dar în general nu greșim și voi ăștia care ziceți că greșim sînteți fie ignoranți, fie ticăloși și vreți să ne luați independența” seamănă în spirit cu replica dată criticilor săi de regimul Ceaușescu în ultimii ani și te cam ia cu fiori. Contraargumentele din acel document sînt, toate, discutabile, începînd cu invocarea statisticilor. Un argument fără sens. Nimeni nu spune că practica schimbării strategice a completelor penale ca să se reia cauza de la zero și să se împlinească termenul de prescripție este răspîndită. Dimpotrivă, ce spunem este că se întîmplă în anumite cauze, puține, în care sînt judecați oameni importanți, influenți, în stare să pună în mișcare o asemenea manevră. Evident că un hoț de butelii sau un escroc de colț de stradă nu poate produce o schimbare de judecător din complet cu o înfățișare înainte de termenul final. E irelevant deci că în 99% din dosare nu se întîmplă așa ceva. E teribil de relevant că se întîmplă numai în cazurile unor oameni grei. Abia asta irită și arată că în România, dacă ai bani, putere politică sau manevrezi informații fine, Justiția te favorizează. Și acesta e un singur exemplu în care vedem clar că CSM pur și simplu nu înțelege ce se reproșează Justiției sau că refuză să înțeleagă.
