David Popovici nu avea cum să fie fotbalist. Oameni ca David Popovici nu rezistă în fotbal. Sau nu în fotbalul de aici. Multor fotbaliști tineri „li se rupe coloana” înainte de a ști să joace cu adevărat fotbal. Devin niște zombi teleghidați de antrenori și educatori care, la rîndul lor, nu au fost antrenați și educați. Sînt mașinării ale ratării. A dezvolta gîndirea, responsabilitatea, capacitatea de a evalua și acționa corect în situații imprevizibile, adică tot ceea ce construiește un om viu în viață și în fotbal, nu e pe agenda fotbalului de la noi. De altfel, David Popovici a avut noroc. Putea fi și el un alt nimeni în groapa comună a victimelor necunoscute pe care se sprijină un sport cu cîteva vîrfuri. Nici în înot nu se întîmplă lucrurile cum ar trebui. S-au întîmplat cu omul nostru pentru că s-au legat multe – părinții, antrenorul, personalitatea lui. A fost un 6 din 49. Popovici nu e dovada că avem un sport performant, ci, dimpotrivă, fix pe dos, e mărturia vie a ceea ce am fi putut fi dacă aveam o societate sănătoasă ca mentalitate. Adică mai mulți Popovici, mai mari sau mai mici. Așa, cînd el va părăsi bazinul, cînd va alege să dispară la orizont cu iubita, motocicleta și toate așteptările noastre, înotul românesc va intra din nou în adormire pentru decenii, cum s-a întîmplat după epoca Mocanu, Potec, Cîșlaru, Florea, Coman, Gherghel. Somn. Dar fotbalul va rămîne, chiar fără un David Popovici. Dacă e să fie o comparație, imaginați-vă așa: un vast bazin în care ai noștri sînt printre ultimii, dar la care toată lumea se uită, îi mai aclamă, îi mai înjură. Nu contează că nu fac nimic. Că nu clădesc nimic. Că bat apa pe loc. Cum ar putea ieși un Popovici din așa ceva? De ce, de cine ar fi fost împins spre excelență? Nu, cînd mediocritatea e aplaudată, nu mai crește nici iarba. Dovadă cum arată multe gazoane din România. Popovici s-a născut pentru că n-am fost atenți. Pentru că am început să-l tămîiem prea tîrziu, cînd era deja cine e, cînd nu l-am mai putut deturna. Deși chiar și așa a avut momente de cădere, sacralizarea l-a găsit de o mie de ori mai puternic în minte decît un dătător cu piciorul în minge care după două goluri cade în gol din cauza ridicării lui la rang de vedetă cosmică. Popovici e un erou, dar nu există zei aici. Doar un infern prin care mai bîntuie încă acest Orfeu. Tot ce putem face e să sperăm e că se va uita cît mai tîrziu înapoi.
