Din Elveția am revenit în Germania și parcă am răsuflat ușurați. Probabil din cauza prețurilor și a sistemelor de telefonie mobilă și date mai ieftine, integrate cu ale noastre. În cele din urmă, mare lucru se dovedește a fi apartenența la Uniunea Europeană.
În apropiere de lacul Constanța, la marginea orășelului Singen, la poalele vulcanului stins Hohentweil (care seamănă cu vulcanul pe care se află cetatea Devei, și are și el în vîrf o fostă mare cetate), e un muzeu special, adăpostit în două clădiri avangardiste din piatră și beton, cam copleșitoare prin dimensiuni și sobrietate. Construcțiile sînt însă în contrast cu exponatele din interior. E vorba de o colecție de automobile istorice, niște adevărate bijuterii, care au forme și culori încîntătoare. Muzeul se numește MAC (Museum Art & Cars). Pe lîngă „arta” automobilistică, el găzduiește anul acesta o expoziție cu ultimele fotografii și înregistrări video inedite ale lui Marilyn Monroe, realizate de Allan Grant, fotojurnalistul revistei Life, cu cîteva săptămîni și chiar zile înainte de moartea ei. O Marilyn Monroe obosită, marcată de problemele ei mult discutate, și totuși la fel de frumoasă. Actrița ar fi împlinit anul acesta 100 de ani. Greu de împăcat așa o cifră cu așa un simbol al frumuseții. Frumoase sînt și automobilele expuse în aceleași săli, multe datînd cam tot din vremea ei – „frumoasele americane”, cum erau numite. Ce linii, ce culori, ce dimensiuni, ce materiale interioare, ce confort... Privindu-le, nu poți decît să deplîngi „evoluția” automobilului. Desigur, astăzi sînt mai multe mașini, mai ieftine, mai performante... dar măreția și confortul de atunci nu se mai regăsesc, nici pe departe. Mi-a venit în minte, de exemplu, că în portbagajul unui Buick expus acolo ar fi putut intra toate cele 21 de valize cu zeci de cămăși, cravate și pantofi, pe care se spune că Maurice Ravel le-ar fi luat cu el în turneul făcut în America, în 1928. Sigur, Buick-ul era din anii ’60, dar permiteți-mi o licență temporală.
Ieșind din acel loc plin de mașini grozave și imagini cu Marilyn Monroe, afară am dat peste o adunare de oameni îmbrăcați cu toții în alb, alături de micile lor mașinuțe pe trei roți, BMW-uri Isetta, fabricate în anii ’50 și încă funcționale. Proprietarii din întreaga Europă ai unor asemenea buburuze, care abia dacă le ajungeau pînă la nivelul taliei, veniseră la o întîlnire specială. De altfel, MAC organizează frecvent reuniuni de acest gen.
Lacul Constanța e împărțit astăzi în liniște și pace de Germania, Elveția și Austria. Greu de crezut că, pînă nu foarte demult, aici existau granițe destul de stricte (Austria a intrat în Schengen abia în 1997). Astăzi, doar dacă ajungi cu vaporul și prin zona elvețiană ești sfătuit să ai pașaportul la tine, pentru că oricînd pot apărea controale.
Chiar în 1997 am mai trecut prin zonă. Atunci am ajuns la Lindau noaptea tîrziu și n-am mai găsit cazare decît pe un deal din apropiere, la o pensiune ținută de o nemțoaică foarte în vîrstă. Momentul a fost memorabil pentru că, la bune secunde după ce am bătut cu un ciocănel în ușa mare de lemn care era încuiată, amintita proprietară a deschis o mică ferestruică și a întrebat cine e. „Turiști, turiști, dar de unde veniți?” Cînd a auzit numele România, a închis cu zgomot ferestruica, și noi am auzit cuvîntul zigeuner. Am bătut din nou și cu greu am convins-o că eram turiști pașnici și aveam nevoie de cazare. Fetele s-au apropiat de ferestruică să li se vadă pletele blonde. Pe atunci, Internetul abia apăruse, iar rezervările nu erau un obicei curent. Nu știu dacă mai există acea pensiune plină de flori din vîrful dealului și nici n-am avut timp s-o mai căutăm. De data asta am locuit pe insula Lindau, de fapt un cartier vechi al orașului cu același nume, înconjurat de apă și legat cu un pod de restul localității. Un cartier cochet, cu un mic port și o primărie pictată.
Lacul Constanța are zece insule dintre care doar trei sînt mai mari și mai cunoscute, toate trei aparținînd Germaniei. Lindau e una dintre ele. O alta e Reichenau, lîngă orașul Konstanz, pe care am vizitat-o pe bicicletă. E o oază de liniște cu trei biserici medievale, monumente UNESCO, una dintre ele mai veche de o mie de ani. Pe insulă e și un mare camping cu plajă, unde o mulțime de germani își petrec vacanțele într-o frățească voie bună.
Reîntorși la Konstantz, am trecut pe lîngă niște fete de școală care săreau în apă de pe un pod rutier, de la o înălțime de vreo șapte-opt metri. Curajul era cu atît mai mare, cu cît pe sub acel pod treceau și multe ambarcațiuni de toate felurile. Nu mi-aș fi imaginat așa o nebunie în mijlocul unui oraș din Germania.
O a treia mare insulă a lacului Constanța e Mainau – Insula Florilor. O adevărată grădină botanică, proprietate a unei fundații aparținînd familiei Bernadotte, din care face parte și regele Suediei. Rude foarte apropiate ale regelui, care și locuiesc în palatul de pe insulă, se ocupă de administrarea întregii insule. Palatul are părți vizitabile și o cofetărie unde se poate mînca plăcintă de rubarbă (rabarba în varianta nemțească) ca în Ardeal. Pentru a vizita insula se plătește o taxă. Se ajunge acolo cu autobuzul și pe un pod sau cu vaporul. Un feribot care face zigzaguri între cele două maluri ale lacului pentru a opri în toate porturile. Pe lac se face și multă navigație cu pînze. Din cîte mi-am dat seama, aceasta trebuie să fie foarte plăcută, pentru că vîntul bate mai mereu, iar înălțimea valurilor nu ajunge la cotele de pe o mare deschisă. Sigur, apropierea Alpilor poate aduce schimbări foarte rapide ale vremii, dar știu că în zonă există și un sistem de avertizare special pentru vreme rea (cînd se dezlănțuie föhn-ul).
Din micul port de pe Mainau, după multele ocolișuri, deloc neplăcute, vaporul ne-a dus în cele din urmă la Konstanz, trecînd pe lîngă impresionanta Imperia, care străjuiește, ca un far, intrarea în port. E o statuie rotitoare (inspirată de povestea lui Balzac – „La Belle Impéria“), înfățișînd o curtezană de dimensiuni grandioase, care ține în palmele ei un mic papă și un mic împărat.
