„Uită-te înapoi! Adu-ți aminte că ești om!“ („Respice post te! Hominem te esse memento.”) Tertullian, primul scriitor creștin latin, evocă prin aceste cuvinte – sintetizate în expresia „Amintește-ți că vei muri!“ („Memento mori!“) – ceremonia triumfului, onoare acordată mai întîi regilor, apoi, în timpul Republicii și în cel al Imperiului, generalilor și împăraților învingători în războaiele de cucerire ale Romei. În carul triumfal, trecînd prin mulțimea care aclama, un sclav îi repeta aceste cuvinte învingătorului, înveșmîntat ca Jupiter, pentru a nu fi copleșit de glorie și a uita că este doar om, adică muritor, nu zeu.
Totuși, după moarte, împărații romani, începînd cu Augustus și pînă la Dioclețian, erau divinizați, Senatul declarîndu-i „divi”. Chiar înainte de a introduce această cutumă, Senatul îl divinizase pe Cezar, în anul 44 î.Hr., ceea ce nu a fost însă de bun augur pentru acesta, la puțin timp după aceea fiind asasinat. O soartă asemănătoare au avut și Caligula și Domițian, care au obligat Senatul să-i divinizeze cît timp erau încă în viată. Soarta lui Cezar, cea a lui Caligula și cea a lui Domițian au temperat pentru o vreme apetitul împăraților pentru divinizare în timpul vieții, rămînînd cu speranța că succesorii lor vor asigura cutuma divinizării post-mortem. Oameni în timpul vieții, zei după moarte, cînd muritori, cînd nemuritori, în funcție de... etapă. Compromis satisfăcător, pe care l-a respectat și Marcus Aurelius, încrederea în rațiune, afirmată de filosofii stoici, neîmpiedicîndu-l să-și îndeplinească datoria; Antoninus Pius, tatăl adoptiv al împăratului filosof, a fost proclamat, imediat după moarte, Divus Antoninus de către Senat.
Odată cu Dioclețian, partajarea temporală între condiția de muritor și cea de nemuritor nu i-a mai mulțumit pe împărați. Dioclețian și-a luat titlul de Dominus et Deus.
Smerenia creștină l-a îndemnat pe Constantin să renunțe la această trufie. Apoi s-a dovedit încă o dată că nu numai împărații, ci și imperiile mor, confirmînd vorbele evocate de Tertullian. Iar în Evul Mediu, memento mori era salutul călugărilor în unele mînăstiri, pentru a deveni o temă recurentă în cultura modernă.
Istoria, religia și cultura nu sînt însă pentru uzul dictatorilor. Îi încorsetează, iar ei sînt dincolo de orice constrîngere pentru a-i constrînge pe toți ceilalți. Păstrează altminteri instinctul de a se coaliza între ei. Inclusiv pentru a încuraja studiile despre nemurire. Nu cu mult timp în urmă, la întîlnirea de la Beijing, Xi Jinping și Vladimir Putin s-au înțeles să susțină studiile despre nemurire. Dominus et Deus. Dictatorii nu se mai mulțumesc să fie stăpîni, vor să devină nemuritori. Stăpîni pentru totdeauna. În afara oricărui control moral, religios sau instituțional. Asupra supușilor au drept de viață și de moarte, îi pot lipsi de libertate, îi pot trimite la război, le pot ordona să ucidă alți oameni. Lumea este împărțită în zei și bieți muritori.
Deriva patologică a dictatorilor nu surprinde. Nu este firească, dar urmează evoluția bolii puterii absolute. Nici un regim politic, cu excepția democrației constituționale, nu a reușit să găsească o soluție viabilă pentru a preveni sau pentru a stăvili concentrarea și centralizarea puterii în mîinile unui singur om. Soluția morală, întemeiată pe rațiune, a fost de puține ori eficientă. Nu toți împărații și dictatorii au avut consecvența intelectuală, cenzura morală și raportarea smerită la divinitate de care a dat dovadă Marcus Aurelius de-a lungul domniei sale. „Dacă intelectul ne este comun, și rațiunea, datorită căreia sîntem ființe raționale ne este comună. Dacă este așa, și legea ne este comună; dacă este așa, sîntem cetățeni; dacă este așa, aparținem unei comunități politice; dacă este așa, lumea este asemenea unui oraș.” Reflecția din Gînduri pentru sine, consonantă cu filonul greco-roman al tradiției dreptului natural, dă seama despre firea lucrurilor, dar nu spune nimic despre cum poate fi prevenită ieșirea lucrurilor politice din matca lor firească și nici despre cum pot fi readunate în această matcă.
Două milenii și jumătate de gîndire politică și peste trei secole pe practică politică modernă au fost necesare pentru a concepe și pentru a experimenta principiile și instituțiile democrației constituționale: împărțirea puterii, controlul reciproc și cooperarea dintre puterea legislativă, puterea executivă și puterea judecătorească, protecția juridică a demnității, libertății și siguranței persoanei împotriva abuzurilor majorității, echilibrul dintre aceste valori și libertatea de exprimare.
Arhitectura instituțională a democrației constituționale nu este însă perpetuum mobile, nu funcționează fără energie exterioară. Fără cetățeni și guvernanți care împărtășesc valorile și principiile acestui regim politic, fără o strategie formativă în spiritul acestor valori și principii, fără spirit critic și discernămînt electiv, instituțiile democratice funcționează în gol, iar forța lor de atracție se diminuează treptat. Pe măsură ce actorii politici cei mai importanți ai jocului politic, cetățenii, își pierd încrederea în democrația constituțională, se lărgește spațiul de manevră și de ascensiune al demagogilor și populiștilor, interesați mai întîi de putere, apoi de nemurire.
Au gînditorii și oamenii politici din Lumea Liberă forța intelectuală, abilitatea strategică și eficiența pragmatică pentru a înfrunta provocările multiple care amenință și repun în discuție viabilitatea democrației constituționale, pentru a adapta instituțional acest regim politic și pentru a-i reîmprospăta sursele de funcționare, morale și religioase?
Valeriu Stoica este avocat și profesor de drept civil la Facultatea de Drept a Universității din București.
.jpg)
