Dintre rezultatele sondajelor de opinie, unul nu este pus în mod serios la îndoială: majoritatea covîrșitoare a celor chestionați afirmă că țara merge într-o direcție greșită. Nicăieri în Uniunea Europeană lucrurile nu stau mult mai bine. În România, proporția celor care răspund cu pesimism la această întrebare a crescut an de an, semn al nemulțumirii față de clasa politică și instituțiile publice, ajungînd la un nivel care dă fiori de îngrijorare. Violența de limbaj cu care este exprimată nemulțumirea pe rețelele sociale crește îngrijorarea. Dacă clasa politică rămîne oarbă și surdă la aceste semnale transmise de cetățeni, există riscul ca violența de limbaj să degenereze în tensiuni și conflicte tot mai ample. Riscul este accentuat de manipularea opiniei publice prin mijloace insidioase, interne și externe, care sporesc sentimentul de neîncredere în valorile și principiile democrației constituționale, în procedurile de negociere și compromis. Conceput și clădit instituțional pentru a permite schimbările într-un cadru de joc rezilient prin capacitatea de adaptare, acest regim politic devine vulnerabil cînd jucătorii constată că numai unii dintre ei, din ce în ce mai puțini, pot cîștiga. Pe măsură ce se diminuează încrederea în regulile de joc, forța de atracție a jocului scade, iar speranțele sînt înlocuite cu iluziile. Dacă actuala direcție în care merge țara este percepută ca greșită de către cei mai mulți cetățeni, care ar fi direcția bună?
Încotro?
O tresărire de luciditate au avut PSD, PNL, USR și UDMR în decembrie 2024, după spaima creată de rezultatul din primul tur al alegerilor prezidențiale. Acordul politic semnat atunci de cele patru partide și de grupul minorităților naționale a avut scopul de a îndigui expansiunea electorală a AUR, perceput ca partid extremist și antieuropean, suspectat de legături periculoase cu Rusia, mai ales ca urmare a asocierii cu un simpatizant declarat al lui Putin. Același scop a animat cele patru partide cînd au format guvernul învestit cu încrederea Parlamentului în iunie 2025. A existat o șansă reală pentru ca politica de îndiguire a AUR să aibă succes, odată cu realizarea reformelor fiscale, economice și administrative, însoțite de îndeplinirea condițiilor pentru accesarea fondurilor europene, pentru participarea la programul european de apărare și pentru primirea României în OECD.
Șansa a fost însă compromisă de PSD, prin inițierea și votarea moțiunii de cenzură împreună cu AUR. Acționînd fără claritate strategică, social-democrații au spart digul de apărare, chiar cu ajutorul partidului împotriva căruia fusese construit, și au lăsat apele tulburi să inunde casa. Prin primele două desemnări făcute după moțiunea de cenzură pentru funcția de prim-ministru, președintele a agravat criza politică, a contribuit la încercarea PSD de a păstra PNL într-o poziție subordonată și a părut că își caută justificări pentru formarea majorității parlamentare PSD- AUR.
Oricare ar fi modalitatea de rezolvare a crizei politice, este puțin probabil că va fi posibilă reîndiguirea AUR. Direct sau indirect, continuu sau intermitent, majoritatea parlamentară PSD-AUR, formată la inițierea și votarea moțiunii de cenzură, va acționa mai departe. Este mai comodă ignorarea acestei noi realități politice decît recunoașterea ei și căutarea unor căi eficiente pentru a o înfrunta.
Marginalizarea și îndiguirea AUR nu mai constituie o cale eficientă cît timp PSD a sabotat-o și nu se arată deloc hotărît să revină pe această cale.
Marea provocare pentru regimul democrației constituționale din România, ca și din celelalte țări ale Uniunii Europene, este succesul electoral al așa-numitelor partide antisistem. Formula așa-numite subliniază echivocul ideii de partid antisistem. Doresc ele doar cîștigarea unei poziții puternice în regimul politic al democrației constituționale sau înlocuirea acestuia cu un regim politic autoritar ori totalitar?
Un răspuns la întrebare poate fi căutat în istoria perioadei interbelice. Fascismul în Italia și nazismul în Germania au distrus democrația constituțională, încă neconsolidată, și au creat regimuri politice totalitare, responsabile pentru milioanele de victime din lagărele de concentrare și din război. Nu de puține ori se compară așa-numitele partide antisistem de astăzi cu partidul fascist din Italia sau chiar cu partidul nazist din Germania. Dar cît de potrivită este această comparație istorică? Nu este oare mai potrivit să se găsească un alt răspuns în istoria recentă din Ungaria, Polonia, Italia, Franța, Olanda?
Doar două exemple. Este adevărat că Viktor Orbán a promovat iliberalismul, a blocat cîteva programe europene, mai ales pe cele pentru sprijinirea Ucrainei, a fost prieten cu Putin și a folosit mijloace de intimidare a Opoziției; totuși, în cele din urmă, nu a putut împiedica alternanța la putere și a acceptat-o. Dar cazul Giorgiei Meloni, cu poziția clară împotriva Rusiei și de partea Ucrainei, cu declarațiile ferme prin care s-a detașat de prietenul Trump, cînd acesta a făcut afirmații ofensatoare la adresa Italiei?
Ce cale vor alege AUR și liderii săi? În ultimul timp și-au moderat discursul politic, dar mai trebuie să-și precizeze ferm poziția în legătură cu Rusia și să se detașeze de Călin Georgescu. Dacă, dincolo de retorica belicoasă, acești pași vor fi făcuți, nu este exclus ca legitimitatea electorală a AUR să fie dublată de legitimitatea rezultată din acceptarea cadrului constituțional democratic. Atunci, majoritatea făcută cu PSD nu va mai stîrni în România și în Europa aceeași îngrijorare ca astăzi, iar PNL și USR ar putea constitui o forță puternică, necesară pentru revenirea la logica bipolară fără de care democrația constituțională se erodează.
Valeriu Stoica este avocat și profesor de drept civil la Facultatea de Drept a Universității din București.
