O țară altfel

Ca de fiecare dată, Elveția îmi stîrnește sentimente contradictorii. Chiar dacă e în mijlocul Europei, e o țară altfel. Am intrat dinspre Bregenz, din Austria, și nu ne-a oprit nimeni la graniță. Am fost totuși nevoiți să facem slalom printre obstacolele înșirate acolo pentru încetinirea mașinilor și înregistrarea lor pe îndelete de către camerele de supraveghere. După alți vreo cîțiva kilometri am intrat într-o zonă de lucrări la șosea, cu circulație doar pe o bandă, avînd mare grijă să nu depășim foarte mica viteză legală indicată. La sfîrșitul porțiunii de restricții, un tip cu un fel de făclie electrică roșie în mînă ne-a făcut semn să oprim. Avea o vestă fosforescentă și am crezut că-i un muncitor la drumuri care dirija traficul. Am oprit la un metru în fața lui. Mi-a făcut un semn energic să vin pînă în dreptul făcliei, exact acolo unde indicase el. Era polițist. Numărul italian al mașinii noastre închiriate îi atrăsese probabil atenția.

Am deschis geamul și ne-a pus o serie de întrebări. I-am spus că sîntem români și că facem un tur al lacului Konstanz. Foarte politicos, ne-a arătat o parcare în care ne cerea să intrăm pentru un control vamal. Acolo ne așteptau încă vreo trei polițiști. Ne-au indicat la fel de ferm locul exact unde trebuia să parcăm, să nu cumva să călcăm pe vreuna din liniile trasate pe asfalt. Printr-un alt gest imperativ ne-au avertizat că nu trebuie să deschidem vreo portieră, ci doar geamul. Cel care părea șef ne-a luat actele și ne-a explicat că va intra în sediu pentru a le verifica, timp în care noi urma să așteptăm în mașină. Exceptînd pedanteria procedurală mai accentuată, aș spune că pînă aici nu a fost nimic foarte surprinzător sau diferit de controalele similare de oriunde altundeva. În timp ce așteptam însă, am constatat că „șeful” ne lăsase în grija unui polițist mai tînăr, cu ochelari de soare, care, la un metru de portiera mea, încordat, adoptase o poziție vigilentă, cu picioarele desfăcute și cu degetele mîinii drepte răsfirate, ținute lîngă mînerul pistolului din toc, exact ca pistolarii din western-urile americane pregătiți de duel. Cu privirea mă țintuia prin lentilele fumurii ale ochelarilor. M-au trecut fiorii, dar în același timp mi-a venit și să rîd, ba parcă mi-a fost chiar puțin jenă de postura lui. Nu sînt sigur dacă așa o fi procedura lor standard sau am dat noi peste un agent  mai „conștiincios”.

S-a întors șeful cu actele și m-a rugat să cobor din mașină, să-i deschid portbagajul. A tras fermoarul unui rucsac și a băgat două degete în el, mai mult de formă, găsind înăuntru, parcă fără să vrea, un pieptene. A zis „OK!” și ne-a lăsat să plecăm. Așa a decurs primirea în minunata țară a cantoanelor.

Următorul moment a fost intrarea într-un fermecător hotel de trei stele, un fost mic castel de trei sute de ani aflat pe malul Rinului, care s-a dovedit mult peste altele în care am mai nimerit prin Germania, chiar dacă mai bine cotate. Era decorat într-un mare stil, cu tapet fin pe pereți, mobilă veche, pian în hol, o sobă antică dintr-o splendidă ceramică verde și un mic dejun delicios. Bicicletele pentru plimbare au intrat în prețul camerei. O primire cu totul altfel.

Elveția rurală și cea urbană sînt diferite, evident, fiecare avîndu-și caracteristicile ei aparte. Micul cătun în care stăteam era incredibil de dichisit, așa încît nu-ți puteai închipui decît că toți locuitorii n-ar avea altceva de făcut toată ziua decît să-și cultive și să-și aranjeze grădinile. Nu era petic de pămînt nefolosit, fie că pe el erau flori, care în acel moment erau parcă toate în plină explozie, arbuști decorativi, viță-de-vie sau gazon tuns ca la carte. La fel era și pe cîmpurile agricole din împrejurimi, cu diverse culturi parcă trasate cu rigla. Culegătorii de căpșune stăteau comod pe niște platforme joase cu roți, care puteau trece printre rînduri, avînd și copertină contra soarelui. În fața caselor am văzut adesea sculpturi interesante (cum nu găsești prin centrul Bucureștiului), iar mașinile parcate la vedere erau niște bijuterii sport, cupeuri sau limuzine care sugerau proprietari bogați și individualiști. Asta spre deosebire de apropiata insulă germană Reichenau, unde în jurul caselor, pe lîngă alte mașini, vedeai mai mereu și cîte un van (de obicei Volskwagen sau Mercedes) pentru mai multe persoane, semn că nemții, mai sociabili, fac multe drumuri și împreună, cu prietenii sau cu întreaga familie. În aceste condiții, m-a mirat să văd totuși în Elveția și nenumărate Dacii de toate felurile, de la Bigster pînă la Sandero. Unii ar spune probabil că ele reprezintă latura chibzuită a elvețienilor (sau zgîrcită!?).

O plimbare cu bicicleta dintr-un mic port în alt mic port de pe malul lacului Constanța e o experiență specială. Aroma îmbătătoare a teilor înfloriți alterna uneori cu un puternic miros de bălegar, venit de bună seamă dinspre staulele vacilor mov care fac ciocolată. Pista de biciclete,  asfaltată, dar cu porțiuni de pămînt bătătorit, n-are legătură cu șoselele pentru mașini, însă  traversează uneori calea ferată pe care ireal de silențios trec trenuri scurte și ascuțite ca niște creioane. Dese ca metrourile, acestea sînt perfect coordonate, mergînd în ambele sensuri deși e doar o singură linie. Se intersectează probabil în gări. Drumul bicicletelor e marcat cu semne și indicatoare ca pe munte, pe ele fiind notat și timpul mediu pînă în următoarele localități. Am străbătut lanuri de maci, ca într-un celebru tablou de Monet, cu lacul albastru sclipind prin apropiere și avînd în depărtare perspectiva semeață a crestelor încă înzăpezite ale Alpilor. Elveția!