Adică România în viziunea fotografului britanic de origine germană Emil Otto Hoppé.
Pe 1 iulie 1923, la sugestia prietenului și vecinului Gheorghe Boncescu, atașat economic al legației României la Londra, Emil Otto Hoppé s-a îmbarcat în Orient Express la Viena cu destinația București.
Un București torid. Dar bun de fotografiat și bun de povestit într-o carte pe care Hoppé a publicat-o ulterior, înșirîndu-și impresiile de călătorie care prezintă țara așa cum se vedea (și cum se simțea) la acel moment. Participarea Reginei Maria a României la demers a amplificat efectul inițiativei – o bună formă de a contribui la brand-ul de țară, cum s-ar spune în prezent.
Deși E.O. Hoppé a făcut doar cîteva fotografii în capitală, a gustat suficient din atmosfera orașului astfel încît să ajungă la concluzia că acesta este „plin de contraste”, „o poartă către Vest” care „pe de o parte, se laudă cu luxul și eleganța civilizației occidentale, pe de altă parte, poartă semnele evidente ale orientalismului”. Iar exemplele pentru ambele categorii sînt multe și savuroase în cartea lui Hoppé (România necunoscută. Din șatră la Palatul Regal, Editura Corint, 2026).
Trăsurile din București conduse de vizitii ruși, numiți mujici, care reprezentau o formă de transport pentru cine își permitea, au lăsat „quite an impression” în mintea vizitatorului englez. „Arată uimitor acești vizitii blonzi cu șepci de catifea atunci cînd căluții lor galopează cu zgomot mare de copite în susul și în josul Căii Victoriei” și „dau dovadă de abilități remarcabile și de istețime în a se folosi de toate posibilitățile pentru a obține tarife bune și o independență vicleană prin alegerea celor mai convenabili clienți”. Poate să sune familiar. Poate să nu.
Dintr-un cu totul alt registru, obiectivul lui Hoppé cade și pe vălul femeilor măritate care „e de o mare frumusețe. E dintr-un in crem, foarte fin și plutește plecînd de la o diademă, din creștet pînă la glezne, sau e înfășurat ca un turban și fixat cu o floare strălucitoare. Adesea e înfrumusețat cu bănuți lucitori și cu fir de aur”. În contrast, o imagine destul de surprinzătoare aduce în prim-plan fetele tinere, despre care fotograful observă că „vara, umblă, aproape fără excepție, desculțe și le-am văzut adesea cărîndu-și cizmele înalte și grele în mînă în drumul lor spre oraș. Au, de asemenea, obiceiul de a-și lua și furca atunci cînd sînt pe drum”. Ce imagine…
Cartea-i doldora de astfel de imagini care vorbesc și de istorisiri care se arată într-un joc agreabil de lumini și nuanțe. Rămîne o bună dilemă: care sînt cele zece mii de frumuseți și care sînt cele o sută de speranțe românești din gîndul fotografului Hoppé împărtășit în cartea sa?
