Nu m-am uitat la Eurovision anul acesta, dar a două zi dimineață am fost curios să văd totuși pe ce loc s-a clasat reprezentanta noastră. Căutînd pe site-urile de știri, m-am lovit de avalanșa de articole legate de „scandalul” voturilor juriului din Moldova. Toată lumea părea preocupată numai de asta. Foarte greu am găsit rezultatul propriu-zis, ascuns undeva prin partea de jos a unei asemenea pagini. Era vorba, cum știm, de locul al treilea și de cel mai mare punctaj obținut de România în istoria competiției. Chiar și ajuns la acest nivel, succesul nu părea să mai conteze pe lîngă voluptatea scandalului. Ce-i drept, concursul Eurovision e, cel puțin în ultima vreme, similar cu scandalul. Scandaluri sînt înainte de competiție, scandaluri sînt și după competiție. E adevărat și că în lumea actuală, puternic informatizată, scandalul contribuie adesea în mod esențial la promovare, adică face să crească audiența și vînzarea unui produs, a unei melodii în cazul nostru.
Dar cred că „scandalul” de care vorbim are o însemnătate aparte. Sigur că modul în care se adună punctele la Eurovision are o importantă componentă populară și electorală sau chiar politică. La votul popular, dat fiind că oamenii nu-și pot vota din țară propriii reprezentanți, contează mărimea și mobilizarea diasporei. Sigur că se votează mult în funcție de afinități, pe regiuni și pe prietenii între țări. Așa a fost mereu, nu-i nici o surpriză. Și sigur că și juriile pot fi influențate de asemenea chestiuni. Ba chiar ne aducem aminte că la ediția din 2022 au fost anulate voturile juriilor din șase țări (printre care și România și Republica Moldova), pentru suspiciuni grave privind fraude și aranjamente.
De data asta însă, se reproșează unui juriu de specialitate că nu a dat mai multe voturi pe motiv de prietenie. Asta înseamnă că te aștepți de la niște specialiști să-și ignore știința și să voteze sufletește sau, mai grav, să se supună unor comandamente politice. Iar reproșurile nu sînt făcute doar în comentarii particulare, ci în public, cu consecințe concrete precum demisia șefului televiziunii publice din Moldova, care spune că s-a ferit să indice juriului cum să voteze.
Am auzit o mulțime de aberații. De exemplu, un moderator cunoscut se lamenta că noi am da bani și curent electric Republicii Moldova, iar ei nu ne dau nici măcar niște voturi la Eurovision. Drept răspuns, un fost ministru de Externe lega problema de ideea că locuitorii din Moldova ar fi „victimele imperialismului sovietic”. Păi, cetățenii moldoveni au dat maximum de voturi reprezentantei României. Iar juriul lor i-a acordat trei puncte, adică oricum peste media generală de nici două puncte pe care a primit-o de la toate juriile, în condițiile în care 18 din cele 35 nu au dat României nici măcar un punct.
Contestarea deciziei unui juriu pare să fi devenit un obicei național. Mai mult, însăși ideea de concurs pare să fi fost complet pervertită, la noi. Orice rezultat, fie că e vorba de examene, de fotbal, de angajare sau de alegeri, se contestă, din principiu. Nimeni nu-și mai asumă eșecurile. Niciodată un scor prost nu mai e din vina competitorului. De vină sînt juriile, arbitrii, comisiile, cei care fac selecțiile etc. Nimeni nu mai crede în corectitudine, în criterii obiective de selecție și nici în reușita cuiva pe baza meritelor. Dar iată cum, în iureșul ăsta al contestărilor, au ajuns să fie umbrite chiar și succesele. Posibila bucurie a unei performanțe memorabile la Eurovision a fost întunecată de o supărare scornită. Nu mai spun că și dacă juriul din Moldova ar fi acordat toate cele 12 puncte piesei din România, nimic nu s-ar fi schimbat. Alexandra Căpitănescu ar fi fost tot pe locul al treilea.
Dar cum ai mai putea să fii cît de cît sigur de valoarea ta sau a altcuiva, cum ai putea învăța și progresa fără să afli unde te plasezi cu adevărat, fără să știi de la ce pornești, unde ar trebui să ajungi și, în general, ce rost ar mai avea concursurile în condițiile în care totul devine contestabil și relativ?
Juriile de la Eurovision au menirea, măcar teoretic, de a mai pondera componenta „electorală” a concursului. Chiar dacă aceste jurii mai și greșesc sau fac aranjamente, amploarea reacției publice stîrnite de cele „doar” trei puncte, lipsa de jenă în a acuza un juriu de specialiști că n-a fost mai părtinitor demonstrează că am ajuns să trăim într-un soi de junglă a subiectivității, în care nimeni nu mai dă doi bani pe vreo regulă sau pe ideea de competență.
Și, vorba unui prieten, parcă ne-am transformat într-o țară de țațe.
