● Vanya, de Simon Stephens. Regia, adaptarea, universul sonor, interpretarea: Sorin Miron. Scenografia: Ariana Miron-Presan. Traducerea: Silvia Năstasie. Lighting design: Lucian Moga. O producție POINT.
Textele clasice primesc a doua viață în teatru prin reimaginarea lor din perspectivă contemporană, ceea ce presupune înșurubarea narațiunilor în paradigme actuale, uneori și (re)construcții structurale și estetice. Marius von Mayenburg a adaptat două piese de Shakespeare, Hamlet (2008) și Richard al III-lea (2015) pentru Thomas Ostermeier, care a creat la Schaubühne, Berlin, două spectacole legendare, cu Lars Eidinger în rolurile titulare. Britanicul Robert Icke, dramaturg și regizor, și-a făcut un renume în ultimii zece ani din rescrierea textelor clasice (Oedip de Sofocle, Orestia de Eschil, Unchiul Vania de Cehov, Mary Stuart de Schiller, Doctorul după piesa lui Arthur Schnitzler, Professor Bernhardi). În 2023, alt britanic, Simon Stephens, repurta un succes categoric cu o rescriere radicală a piesei lui Cehov Unchiul Vania, reimaginată în Irlanda rurală, cu personaje parțial rebotezate sau cu nume anglicizate – dădaca Marina devine Maureen, Teleghin este Liam, Vania – Ivan, Astrov – Michael, Elena – Helena. Dar provocator, conceptual și practic, totodată, este faptul că Vanya este scrisă pentru un singur actor. Stephens a scris pentru Andrew Scott, iar spectacolul regizat de Sam Yates a devenit rapid hit, nu doar în Marea Britanie, ci pe întreg globul pentru că filmarea spectacolului este vizionabilă periodic pe platforma National Theatre at Home.
Sorin Miron a creat propria sa versiune cu acest text la POINT, București, luîndu-se la trîntă nu doar cu o provocare, ci cu două. O dată trebuia „să îmblînzească” piesa, care-i cere anduranță (vreo 50 de pagini de text, în mare parte dens), performanță pentru a imagina opt personaje, cu care jonglează într-un ritm amețitor, și subtilitate pentru a le menține identificabile. Apoi, Miron nu poate evita comparația cu Andrew Scott într-un spectacol văzut de o bună parte din public (cine nu-l iubește pe Andrew Scott?) și își asumă această situație: fără a fi ostentativ diferit de Scott, el nuanțează personajele în alte zone fizice sau mentale decît o face britanicul.
Modul în care sînt imaginate personajele este esențial în acest tip de spectacol, în care toate instrumentele de lucru ale actorului sînt paroxistic amplificate – vocea, pentru schimbarea tonalității în funcție de personaj, limbajul, gesturile, postura fizică, mimica, elemente de costum sau recuzită, care pot marca personajele astfel încît folosirea lor să le identifice. De exemplu, în spectacolul lui Sorin Miron, Helena poartă un șirag de perle care este ascuns sub gulerul cămășii atunci cînd actorul joacă alte personaje. Michael își suflecă mînecile cămășii. Alexander (Serebriakov) poartă o eșarfă și e foarte țeapăn (mîndru de sine, deși incapacitat fizic de bătrînețe) – el suferă și o mutație profesională, din zona academismului steril în lumea cinematografiei. Spre deosebire de plicticosul profesor cehovian, Alexander este aici un regizor de cinema ratat (aș zice că e un progres), caracterizat în anii săi de glorie drept „cineastul care definește o generație”, dar rămas repede doar cu eticheta, în timp ce proiectele sale devin neinteresante (sterilitatea personajului se transmite de la intelect, la Cehov, la talent, la Stephens). Alexander aduce strălucirea lumii filmului, justificînd oarecum atracția pe care mult mai tinerele sale soții, Anna și Helena, au simțit-o față de el. De altfel, Helena împrumută un pic din frivolitatea superficială a cinema-ului – conștientă de magnetismul ei, „se bronzează” dezinvolt la reflector. Sonia flutură un prosop de bucătărie și este puțin alintată, pare foarte tînără, abia ieșită din adolescență, ceea ce pune un pic lucrurile în altă perspectivă temporală – mama ei, Anna, nu a murit de mult, deci Helena e destul de nouă în familie. „Maman” (mama lui Ivan), aici Elizabeth, folosește un baston. Ivan este echivalentul uman al haosului și depresiei – gesturi necontrolate, cînd posac și înfrînt, cînd agresiv, are un disconfort în a trăi în propria piele și asta îi afectează relațiile cu ceilalți. Prin contrast, Maureen este calmă și bine așezată în propriul său univers. Liam, bîlbîit în text, aici ușor retard, posibil și cu o dizabilitate fizică, este și el o versiune a umilinței, dar fără agresivitatea lui Ivan.
Toate aceste personaje au voci, tonuri, frazări diferite, pe care Sorin Miron le stăpînește categoric. Tehnica lui este să întretaie replicile, astfel încît vorbele personajelor se suprapun – unul începe să vorbească, celălalt intervine peste el. Schimbul de personaje nu se face didactic, la final de replică, ci mai devreme, fără pauză, pare că tonalitatea se modifică în mijlocul frazei. Este una dintre performanțele lui Miron, tranziția care mixează personajele, rapidă, fluidă, fără șoc, dar și fără să piardă identitatea caracterelor, un proces complex care se întîmplă în cîteva secunde și cere actorului o extraordinară dexteritate performativă, precizie și nuanțare, fără de care transferul brusc dintr-o voce și o postură în alta riscă să devină superficial, grosier, chiar vulgar. Miron joacă într-un registru al subtilității o întreagă panoplie umană și creionează cu precizie harta mentală și emoțională a fiecărui personaj.
Moșia Annei, mama Soniei, sora lui Ivan și defuncta primă soție a lui Alexander, unde locuiesc cu toții, este aici o fermă de cartofi, Anna’s Potatoes / Family Business. Asta plasează întreaga discuție despre artă într-o sferă inadecvată în raport cu locul, ceea ce duce la confruntarea dintre munca brută și prețiozitatea intelectualismului și a boemei. De asta Liam cîntă la final Molly Malone, balada tinerei muncitoare irlandeze dispărute, un fel de odă a lucrătorului umil, fie el însuși, Ivan, Sonia sau Maureen. Mica statuetă catolică, a cărei făclie este aprinsă la începutul spectacolului, nu pare să mai lumineze nimic la ferma Annei.
Transferarea unui text cu multiple personaje într-un monolog se justifică oarecum la final – Ivan îmbătrînește și rememorează, obsedant repetitiv, această dramă familială, care pentru el pare să fi fost o traumă. Din explorarea cehoviană a lumii se ajunge astfel la introspecție, datorită unui text deștept și a extraordinarei performanțe a unui actor.
* Despre oameni și cartofi (2018) este un spectacol creat de Radu Afrim la Teatrul „Andrei Mureșanu” din Sfîntu Gheorghe.
Oana Stoica este critic de teatru.
Credit foto: POINT
