Atlantida noastră cea de toate zilele

„Fiecare om își are profetul lui”, zice un proverb german. Parafrazîndu-l, aș spune că „(aproape) fiecare om își are Atlantida lui”. Că e așa, o atestă nu numai imensa bibliografie mai mult sau mai puțin serioasă despre mitul lui Platon, început în dialogul Timaios și continuat în Critias, dar mai ales nesfîrșita aproape varietate și dimensiune a „atlantomaniei”: mă refer la speculațiile, de la relativ realiste la total extravagante, care, luînd de bună complet sau parțial valabilitatea istorică a unei ancestrale civilizații superioare scufundate, numită generic „Atlantida”, o caută (ba chiar cred că au găsit-o) oriunde pe globul pămîntesc: din mijlocul Oceanului Atlantic, în Creta, în insula Madeira, în Azore, în Sicilia sau Cartagina, în Groenlanda ori insulele Spitzberg, nu departe de Polul Nord, și pînă în America Centrală sau de Sud, ori în Oceanul Pacific și așa mai departe. S-au publicat mii de texte mai ales pseudo-savante pe temă, ca să nu mai vorbim că s-au scris sute de romane unde apare tema Atlantidei, s-au turnat zeci de filme și există, pare-se,  milioane de pagini pe Internet dedicate Atlantidei și căutării sale fără sfîrșit.

Cum să explicăm această manie care, pe deasupra, pare că se tot aprinde cu cît ne apropiem de epoca noastră? Poate că la temelia ei stă credința irațională (uneori nemărturisită, alteori explicită) a foarte multor oameni și comunități, indiferent dacă mai recente sau mai vechi, că trecutul a fost mult mai bun decît prezentul. (Cu siguranță, și Platon credea asta.) Așadar oamenii care ar fi trăit cîndva în proximitatea zeilor ar fi dispus de resurse și cunoștințe deosebite – o situare ontologică și cosmică „centrală”, valoroasă, întreruptă tragic, însă, de o catastrofă datorată unor păcate sau erori majore. Or, dacă ipoteza mea e plauzibilă, este de înțeles de ce obsesia Atlantidei s-a intensificat în ultimii 150 de ani: sentimentul marginalizării și al înstrăinării omului de cosmos și al pierderii sensului existenței s-au accentuat și ele în această perioadă de modernizare și secularizare rapide; de aceea, „căutarea” Atlantidei ar putea reprezenta un fel de compensare psihologică, venind în contracurentul amintitei pierderi imaginate pentru omul modern, care își resimte tragic condiția ontologică precară. 

Oricum, e de notat faptul că, pentru majoritea „atlantomanilor”, fabuloasa lor Atlantidă a anulat practic Atena primordială, esențială, altminteri, în povestea originară a lui Platon, care dedublase cetatea originară fericită și apropiată de zei, într-o Atlantidă și o Atenă devenite rivale. Mitul popular este radical și simplu, chiar simplist. Însă pentru Platon, din începutul dialogului Timaios și din continuarea lui în Critias, descrierea Atenei ancestrale din relatarea, chipurile provenită de la Solon înțeleptul, rămîne fundamentală. Mai întîi, Atena aceasta, care va lupta cu succes împotriva Atlantidei imperialiste, are o Constituție asemănătoare cu aceea a cetății perfecte prezentate de Socrate în Republica și apoi rezumată în prima parte din Timaios: o castă de „paznici” trăind în egalitate, fără proprietate privată, unde bărbații și femeile au ocupații războinice similare, sînt educați similar și unde căsătoriile sînt aranjate de stat. Este deci o Atenă rînduită după un plan înțelept, terestră și nu maritimă, agricolă și meșteșugărească, nu neguțătorească, autosuficientă, ținînd cumpăna între bogăție și asceză, dispunînd de o climă temperată. Ar fi fost întrupată cu nouă mii de ani în urmă chiar în Atica; a fost lovită de o catastrofă care a nimicit și Atlantida; apoi a pierit din amintirea urmașilor atenieni, dar s-a păstrat în memoria scrisă a Egiptului, de unde istoria i-a fost recuperată de Solon atenianul și adusă „acasă”.

Însă, așa cum a arătat cîndva Pierre Vidal-Naquet, și cetatea (sau mai curînd imperiul) rivală, Atlantida, este cumva, parțial măcar, tot o idealizare a Atenei, dar a unei Atene istorice, deja decadente, maritime, imperialiste, pe care filozoful o recuza și o socotise întotdeauna un mare eșec; pe de altă parte, multe din trăsăturile Atlantidei – dimensiunea teritoriului, fertilitatea marii cîmpii centrale, bogăția extremă, constînd în aur și misteriosul metal orichalc, puterea nemăsurată a regilor descendenți din zeul Poseidon, lucrările uriașe și ingenioase de amenajare a teritoriului, urbanismul, rețeaua de canale, poduri și turnuri care legau de mare insula centrală cu templul lui Poseidon și palatul regal –, toate pot fi văzute, după mulți interpreți, și ca o hiperbolizare a imperiilor Orientului: Babilon și mai ales Persia. De unde ar rezulta că în războiul epic dintre imperiul Atlantidei, pe de-o parte, și Atena cu toți aliații ei din Mediterana, de partea cealaltă, ar trebui să vedem o idealizare simbolică și „patriotică” a războaielor medice.

Nu-i totuși o contradicție: „Atlantida” ar putea fi, în esență, și alter ego-ul „oriental” al aceleiași Atene – imperialismul, nesațul, hybris-ul – care avea s-o conducă la înfrîngere la finele războiului peloponeziac. Și, în aceeași perspectivă simbolică, „Atena” din Timaios-Critias înseamnă forța înțelepciunii, a cumpătării, a rațiunii, pe care Atena istorică le pierduse. Dar dincolo de toate aceste trimiteri simbolice la evenimente și situații din timpul lui Platon, mi se pare foarte remarcabilă însăși amintita dedublare a Cetății ideale, o dedublare care conține o semnificație aparte pentru întreaga tradiție a genului utopic pînă în epoca noastră: într-o parte a societății și a aspirațiilor noastre secrete va sta mereu utopia propriu-zisă, locul sperat al fericirii și al desăvîrșirii umane comunitare; în partea cealaltă, simetric, va pîndi neîncetat distopia, locul terifiant al viciilor noastre și care, în general, sînt derivate din pervertirea unor calități: sînt vicii de care aproape nu putem scăpa, chiar dacă ne războim cu ele. „Atena” și „Atlantida” sînt, mai întîi, forțe eterne și colective în orice societate: orice utopie socio-politică își are, în oglindă („dincolo de Coloanele lui Hercule”), inversul său distopic, cu care nu întîrzie să se lupte. Fiindcă idealul maximului bine public ajunge de regulă să fie pervertit, așa cum s-a întîmplat cu comunismul: egalitatea devine egalitarism forțat, proprietatea comună devine sărăcie comună, educația devine propagandă, conducerea științifică devine politica partidului unic, legea justă devine abuz legalizat etc. Se pot spune lucruri asemănătoare și despre alte utopii. Societățile se scindează, se frîng, suferă, se luptă fiecare cu ea însăși și cu celelalte; un război teribil, cu multe victime, se duce între între „Atenele” și „Atlantidele” noastre, adică între aspirația autentică spre adevăr, frumos și just și formele politice degenerate ale acestor aspirații.

Dar, de fapt, „Atena” și „Atlantida” există și în fiecare dintre noi: fiecare avem un bine ideal în care credem și pe care sperăm să-l realizăm, dar fiecare ideal este pîndit de pervertire: un moment de neatenție și curajul devine tupeu, inteligența  – șmecherie, mîndria – aroganță; cultura devine erudiție stearpă, măreția ajunge megalomanie, exigența se transformă în pedanterie, libertatea devine licențiozitate etc. Se pare că aceasta este condiția umană. Și, chiar dacă „Atena” mai și triumfă uneori, ambele „cetăți” totuși sînt de obicei lovite de catastrofă: una ajunge împuținată și uitucă,  cealaltă, Atlantida, se scufundă, însă nu fără rest: lasă în urmă, după vorba lui Critias povestitorul, un „mîl” adînc, care cu încăpățînare ne va refuza ieșirea în Oceanul de dincolo...

Credit foto: Wikimedia Commons