Ca mai toate poveștile pe care vi le spun, și aceasta începe cu o mărturisire penibilă. Eu, cel care termină tot (cărți proaste duse eroic pînă la ultima virgulă, seriale-tomberon înghițite din pură inerție, conferințe în care moartea prin plictiseală ar fi fost o eliberare), am pe un raft o cărticică de nouăzeci de pagini pe care, de mai bine de nouă ani, nu sînt în stare s-o termin.
Nu e Joyce, nu e Heidegger, nu e vreun cărămidoi pe care-l ții pe noptieră ca pe un certificat de seriozitate intelectuală. E o idilă memorialistică de buzunar scrisă în 1918 de Thomas Mann despre un cîine. Și nu pot s-o dovedesc.
Aud deja, din tabăra adversă (lucizii de profesie, scepticii eleganți care strîmbă din nas la prima lacrimă), oftatul acela subțire: „Aha, va să zică suferă pentru un cîine”. Da. Sufăr pentru un cîine. Îl chema Gandhi, era brac german, un cîine de aret (dacă vreți termenul tehnic), adică un animal al cărui meșteșug, scris în mușchi înainte de orice dresură, e să arate nevăzutul: bot întins, labă ridicată, tot trupul prefăcut în săgeată spre un vînat pe care nimeni altcineva nu-l vede încă.
Cît a fost viu, ocupa casa ca pe o evidență. De cînd a murit, o ocupă ca pe o întrebare. Despre cum a murit n-am să spun nimic (doliul împarte cu bunul-simț gustul pentru elipsă), fiindcă nu agonia lui mă interesează aici, ci un simptom. Un simptom de cititor.
Cartea se cheamă Stăpîn și cîine (în original, Herr und Hund) și e închinată lui Bauschan, un brac cu păr scurt. Așadar, mai precis, un congener al lui Gandhi. Am început-o; n-am terminat-o niciodată. Și (amănunt care, ca filolog, mă umilește profund) nici nu mai știu cînd am început-o: pe cînd mai trăia Gandhi sau în săptămînile de după. Memoria mea, de obicei pedantă pînă la insuportabil în chestiuni bibliografice, refuză aici să dea un verdict, de parcă însăși cronologia ar fi fost trecută la pierderi.
Să lămurim ce nu a fost. N-a fost lipsa de timp (în același răstimp am citit cărți mult mai lungi și mult mai proaste). N-a fost plictisul: Mann e, în paginile astea, de un haz pe care catedralele lui romanești ni-l fac uitat. A fost o neputință de altă speță: fiecare pagină era lizibilă. Prea lizibilă. Fiecare frază îmi sosea cu o limpezime de nesuportat, ca o fereastră proaspăt spălată care dă într-o cameră în care nu am voie să intru.
Și, fiindcă tot ne-am pornit pe spovedanie, iată încă una: tot timpul ăsta am crezut că pe cîine îl cheamă Bassan. Îl cheamă Bauschan. „Bassan” e invenția mea involuntară, un nume îmblînzit, ras de colțurile lui germane: deja, pe nesimțite, o muncă de doliu operată pe onomastică. Începi prin a reboteza ce nu mai poți reciti. Cartea citită pe jumătate nu-mi fixase nici măcar numele eroului; și e o ironie pe care o gust ca pe o pedeapsă meritată: ca un eseu despre lectura neisprăvită să fie nevoit să se deschidă cu corectarea unui lapsus.
Limba, ca de obicei, fusese mai deșteaptă decît mine. Bracul e, tehnic, un cîine de aret: o vietate cizelată de secole de selecție anume ca să încremenească în fața vînatului ascuns, să-și frîneze goana exact în clipa în care prada e acolo, la doi pași, încă nevăzută. Ei bine, lectura mea a căzut în aret. A înțepenit în plin elan, cu botul întins spre ceva care stătea în paginile dinaintea sfîrșitului și pe care refuzam, încăpățînat, să-l stîrnesc.
Iar acum, partea pe care n-aș îndrăzni s-o inventez, de teamă să nu fiu acuzat că trișez. Mă aștepta în text, chiar la primele pagini, ca o capcană pusă cu un secol înainte. Ca să-și cheme cîinele, Mann fluieră două note. Și recunoaște el însuși citatul: e începutul părții a doua din Simfonia neterminată a lui Schubert. You can’t make this shit up... Pe Bauschan îl strigi, va să zică, pe motivul Neterminatei. Cartea pe care n-am isprăvit-o conține, încă din prima pagină, muzica propriei ei neisprăviri. Sînt simboluri de care un eseist serios nu s-ar atinge, de scîrbă față de cît sînt de convenabile; ăsta, în schimb, e din fabrică, cu garanție și certificat de conformitate.
Și aici dau peste faptul în jurul căruia se învîrte toată tărășenia: Bauschan nu moare în carte. Idila se termină cu o vînătoare (cu viața în plin galop), nu cu o agonie. Moartea există totuși acolo, dar deportată în preistoria povestirii: e moartea cîinelui de dinainte, un collie împușcat fiindcă boala lui n-avea leac. Atît. Moartea e ori în urmă, ori dincolo de ultima pagină; niciodată în mijloc. Idila, iată, e genul care se oprește înainte: nu neagă moartea, ci o scoate din cadru, ca pictorii care lasă călăul exact pe margine, dincolo de ramă.
Numai că „dincolo de ultima pagină” are, în cazul ăsta, o cronologie. Și e una documentată cu o precizie uluitoare. Povestirea, gata în 1918, apare întîi în noiembrie 1919, la München, într-un tiraj privat de o sută douăzeci de exemplare, numerotate și semnate de mînă. Cinci săptămîni mai tîrziu, de Crăciun, Bauschan se îmbolnăvește. Jurnalul lui Mann (vă dați seama ca n-am rezistat și am căutat) notează totul, sec, ca un proces-verbal: pe 25 decembrie, un medic tînăr pune diagnosticul de jigodie (Staupe) în formă gravă; a doua zi, copiii duc cîinele la clinică; pe 16 ianuarie 1920, clinica anunță că nu mai e nimic de făcut, iar jurnalul consemnează recomandarea („uciderea fără durere”) și, cu un verb administrativ a cărui răceală spune mai mult decît o mie de bocete, faptul că familia deja dăduse ordinul.
Două luni. Atît a fost între exemplarul de lux și cadavru. O sută douăzeci de bibliofili țineau în mînă portretul semnat al unui cîine viu care era deja, la scara incubației, un cîine condamnat. Mormîntul a fost tipărit înainte de cadavru. Probabil că asta e cea mai exactă definiție a literaturii pe care o poți scoate din toată peripeția.
Și aici se schimbă tot. Fiindcă, mă rog, de ce mă temeam eu, amînînd la nesfîrșit ultimele pagini? De ceea ce se teme orice cititor de povești cu cîini: de capitolul final în care plîngi, de scena de adio pe care industria lacrimală a genului (de la memoriile de veterinari la bestseller-urile cu labradori pe copertă) a ridicat-o la rang de taxă obligatorie. Numai că scena aia nu există. Telegrama funebră NU e în carte; e în jurnalul intim, pe alt raft, în alt volum. Va să zică fugeam de altceva, și am decența s-o spun pe șleau: nu fugeam de moartea din ultima pagină. Fugeam de viața din toate celelalte.
Barthes (iertat fie-mi reflexul vechi de doctorand) a botezat tortura asta. În fața unei fotografii, zice el, ce te lovește nu e „ce frumos” și nici măcar „ce asemănător”, ci acel ça a été, „asta a fost”: ființa pe care o văd a stat acolo, aievea, iar timpul care mă desparte de ea e deja timp mort. Proza lui Mann îmi servea exact figura asta, ba chiar mai perfid decît o fotografie. Bauschan trăiește acolo la prezent (latră, țîșnește, cade în aret), iar eu îl citeam știind data clinicii, diagnosticul, verbul administrativ. Fotografia îmbălsămează o clipă; fraza, în schimb, repune în mișcare, îl pune pe mort să alerge.
Și, în spatele suprapunerii ăsteia, alta, numai a mea: fiecare pagină care spunea Bauschan trăiește îmi șoptea post-scriptumul: Gandhi, nu. Pagina era un calc pus peste casa mea. Insuportabil nu era că ar fi putut cartea să-mi omoare cîinele. Insuportabil era că mi-l ținea viu.
Cititorul în grevă
E momentul în care orice eseist care se respectă scoate din sertar artileria grea (adică psihanaliza) și o întoarce, cu un narcisism abia disimulat, asupra propriei persoane. Mă conformez. Freud publică „Doliu și melancolie” în 1917; Mann scrie Herr und Hund în 1918. La un an distanță, în aceeași Mitteleuropă stoarsă de război, apar marele tratat al pierderii și marea idilă a prezenței. Și nimănui nu i-a dat prin gînd să le citească împreună pînă cînd un cititor în doliu n-a fost silit s-o facă.
Doliul, zice Freud, e o muncă: Trauerarbeit, în limba inventatorului. Pus de realitate să recunoască faptul brutal că ființa iubită nu mai e, psihicul își retrage iubirea bucățică cu bucățică, amintire cu amintire (operațiune lentă, scumpă, ruinătoare), iar la capăt rămîne liber.
Ce-ar fi fost, atunci, să citesc Stăpîn și cîine pînă la final? Exact o muncă de doliu în format de buzunar: o sută de pagini în care un cîine de aceeași rasă e chemat, descris fir cu păr, supra-investit, apoi, capitol cu capitol, condus spre ieșire. Și la ultima pagină, gata, treaba făcută, cîinele de hîrtie se duce să stea lîngă cîinele de carne, în raftul lucrurilor încheiate. Ei bine, am refuzat. Am făcut, la propriu, grevă. Cititorul grevist e cel care oprește lucrarea doliului la două treimi de șantier și lasă schela în picioare anume ca să nu fie clădirea recepționată niciodată.
Pentru că (hai s-o spunem) ce e o carte neterminată, dacă nu o criptă de hîrtie? Paginile necitite sînt camera pecetluită; între pagina la care m-am oprit și coperta din spate se întinde un teritoriu în care Bauschan, și cu el congenerul lui din București, rămîne neatins. Nici citit, nici pierdut, nici jelit, ferit de munca aia care l-ar fi prefăcut în amintire. Fără să-mi dau seama, aveam în bibliotecă un cavou de familie.
Mai e și o nedreptate de procedură, dacă pot să-i spun așa. Doliul pentru un om primește un calendar, niște ritualuri, un concediu. Doliul pentru un cîine primește o ridicare înduioșată din umeri și, dacă insiști, eticheta de om care „exagerează”. Tot Barthes, după moartea mamei lui, refuza eticheta: „Nu sînt în doliu. Am mîhnire”. Doliul, cu programul lui, e o categorie aproape funcționărească: dosar, etape, lichidare. Mîhnirea e o stare, fără calendar și fără ghișeu de ieșire. Lipsită de ghișeu, mîhnirea asta se cuibărește pe unde apucă: în obiecte, în obiceiuri, în cărțile lăsate la jumătate.
Și mai e ceva, ultimul lucru, și e probabil singurul argument serios din tot pomelnicul ăsta de sofisme afective. Dintre toate obiectele unui doliu, cartea e singurul care mai are viitor. Fotografia se îngălbenește dinspre trecut, lesa atîrnată în cui nu mai e decît un perfect compus, jucăria roasă e și ea, gramatical, o chestiune încheiată.
Dar paginile necitite sînt, la propriu, viitor. Cît timp nu le citesc, vînătoarea lui Bauschan e încă să vină; mai am, undeva în casă, o rezervă de încă-nu în mijlocul lui niciodată-mai. Cititorul grevist și-a construit, pe un amărît de volum de buzunar, o enclavă de viitor. Derizorie, știe și el. Dar doliul nu se plătește în bancnote mari.
Și acum, partea de care v-ați prins deja: textul ăsta nu e despre faptul că n-am terminat de citit. E felul în care termin, prin alte mijloace, ultima pagină scrisă în loc să fie citită. Teoria (Freud, cripta, mîhnirea) n-a fost aici explicație venită de sus, ci unealtă de șantier, mînuită la persoana întîi, de la înălțimea exactă a pierderii.
Îmi vine în minte singurul cîine cumsecade din Odiseea: bătrînul Argos, care-și recunoaște stăpînul întors după douăzeci de ani și moare pe loc, în chiar secunda aceea. Iar Ulise, ăla cu o mie de șmecherii, plînge o singură dată în toată epopeea: în fața cîinelui. Există, se vede, cîini de hîrtie cum există duhovnici; Bauschan o fi fost al meu, în felul lui îndărătnic, un însoțitor a cărui povață a fost tocmai să se lase fugărit, să țină ușa întredeschisă spre camera în care refuzam să intru și să mă aștepte acolo, dincolo de prag, cu răbdarea profesională a cîinilor de aret.
O să termin vreodată cartea? Nu știu, și încep să bănuiesc că întrebarea e prost pusă, că o asemenea carte nu se termină, ci doar încetezi, într-o bună zi, să mai ai nevoie s-o ții deschisă. Deocamdată, situația e următoarea, și-mi convine de minune: undeva în paginile pe care nu le-am citit, în capitolul al cincilea cît o jumătate de carte, Bauschan stă în aret: labă ridicată, bot întins, tot trupul săgeată spre un vînat pe care numai eu îl pot stîrni. Acum știu ce arată. Într-o zi o să întorc pagina; și atunci, ceva-ceva tot să-și ia zborul.
Dominic Negrici e profesor la Academia de Studii Economice și la Universitatea din București. Doliul lui are semn de carte.
Credit foto: Wikimedia Commons
.jpg)
